miercuri, noiembrie 08, 2017

Interviu. Partea a II -a - Ioana Nestorescu-Bălceşti: "Masoneria e o cale pe care dacă aş nega-o, ar însemna să îmi contest existenţa"

Am promis cititorilor noştri că după primul interviu, vom reveni cu o altă discuţie, despre masonerie, despre artă şi despre alte lucruri frumoase. Recent ai participat cu un vernisaj de picturi la Salonul Internaţional de Artă şi Cultură Masonică, ce a avut loc în perioada 13-15 octombrie 2017, organizat de Marele Ordin Feminin Român. Care a fost genericul vernisajului şi ce impact a generat expoziţia în rândurile publicului?


Am adus de la Londra la Bucureşti 7 tablouri. Expoziţia s-a numit “O altfel de privire” tocmai pentru că au fost făcute în perioada să-i zicem aşa de acomodare cu o altă lume; cu o altfel de privire…
În mod cert pentru mine a fost interesant să văd cum este primita şi privită această abordare pentru că am participat în fiecare an la Salon (n.r. Salonul Internaţional de Arte şi Cultură Masonică), de fiecare dată cu altceva. Sunt într-o permanentă şi nesfârşită căutare. Tema pe care am ales-o nu a fost deloc uşoară fiind vorba de geometrie sacră şi alchimie, fiind vorba, în genere, de a caută prin culoare, linii, textura, răspunsuri la întrebări existenţiale.
Îţi dau un exemplu. Prima pictură din această serie se numeşte Mintea lui Dumnezeu. 


Mintea lui Dumnezeu (ca sa te pui in locul Lui trebuie sa iti privesti reflexia intr-o oglinda) 
...pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Facerea 1;2
Ceva trebuia sa se fi intamplat pentru a pune totul in miscare. 
Ceva trebuia sa se fi intamplat inainte sa existe ceva. 
Si din moment ce nu exista nimic cand s-a intamplat ceva, 
atunci inseamna ca s-a intamplat ceva in Mintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu a reflectat asupra Sa privind viitorul intr-o oglinda; si-a imaginat fiinte asemenea Lui, fiinte libere, inzestrate cu forta creatoare, capabile sa iubeasca patrunzator si sa gandeasca iubitor astfel incat sa se poata transforma pe ele insele 
si pe altele asemenea lor in propria lor esenta interioara.


Înfăţişează un vârtej, o oglindă, un început sau un sfârşit. Trebuie să spun că cel mai emoţionant şi măgulitor moment a fost când cineva s-a oprit în faţă unei picturi şi a exclamat: “Aici este despre mine! Este al meu!” Şi l-a cumpărat spunând că nu a cumpărat un (simplu) tablou, nu l-a căutat… (I did not buy a painting. I did not search it. Opus Magnum founded me and chooses me. Me and my heart! And I am very happy because of that!) Când cineva face un lucru în care te vezi că într-o oglindă şi te aşează într-o stare, înseamnă ceva! Mai ales că nu a existat nici o barieră de limbaj.

Un interviu de Alexandru Rufanda


Continuarea AICI 

Interviu. Partea I - Prezenţe feminine în Masonerie. Ioana Nestorescu-Bălceşti - Trăirea masonică prin artă


"Există oameni şi există caractere. Şi anume caracterele sunt cele care scriu istorie, făuresc tendinţele în artă, marchează destine. Ioana Nestorescu-Bălceşti este anume tipul de caracter care fără a se impune, lasă urme adânci atât pe drumurile pe care păşeşte cât şi pe traseul destinului celui care o cunoaşte, lucru pe care îl pot confirma cei care o cunosc. 

Modestia Ioanei ar putea deveni legendară dacă ar accepta mai des să ofere interviuri. O face rar, preferând să lucreze din umbră, să nu îşi etaleze reuşitele. Dincolo de toate însă, este tipul artistului complex, maturizat pe deplin, manifestând un spirit integrator, de factură tradiţională dar deschis pentru tot ce este nou şi valoros.  

Pentru a o cunoaşte mai bine dar şi pentru a înţelege complexa formare culturală a artistului şi omului Ioana Nestorescu-Bălceşti, e necesar să menţionăm că s-a născut în Bucureşti dar o bună parte din copilărie şi adolescenţă le-a petrecut la Râmnicu Vâlcea, la conacul Bălceştilor, fapt care îşi va pune amprenta în formarea ei ca artist de mai apoi. A frecventat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, s-a specializat în Grafică şi design interior la Şcoala Populară de Arte şi este licenţiată a Universităţii de Arte din Bucureşti, secţia Scenografie. Pe parcursul anilor a scris poezie (fiind laureată a numeroase concursuri naţionale şi internaţionale), dramaturgie, proză, a realizat expoziţii de pictură şi grafică, a montat piese de teatru figurând atât pe poziţia de regizor cât şi scenograf. 



A crescut într-o familie unde Francmasoneria era o temă la ordinea zilei, tatăl ei fiind nimeni altul decât Horia Nestorescu-Bălceşti, figură monumentală a masoneriei româneşti. Ioana a fost cea care a transcris, fiind încă la o vârstă fragedă, ritualuri, documente unice ce vizează masoneria. Mai apoi, a scos la lumină documente ale Fracmasoneriei româneşti depozitate la Biblioteca Naţională din Paris. A făcut pentru masoneria română, investigând, susţinând, mişcând din umbră, atât cât nu reuşesc mulţi dintre cei care ar trebui să o facă de pe poziţiile lor. Apoi a urmat iniţierea ei masonerie, în cadrul Marelui Ordin Feminin Român. Şi de atunci a păşit oficial pe tărâmul Artei Regale. 

Despre Artă şi Arta Regală, despre simboluri şi semne, despre femeie şi masonerie, vom discuta cu Ioana Nestorescu-Bălceşti în cele ce urmează, dorindu-ne  ca acest material să fie doar unul de debut dintr-o serie mai largă de interviuri. Pentru că are ce povesti şi mai ales are ce împărtăşi. Şi pentru că prezenţa femeilor în Masonerie mai este încă o temă marginalizată în spaţiul românesc, vom pune un accent deosebit în discuţia de mai jos pe aspectele legate de apartenenţa la masonerie a Ioanei Nestorescu-Bălceşti."

Un interviu de Alexandru Rufanda 

Continuarea AICI

Sapte Calimari - volum de debut


O cruce Doamne…
M-am trezit dimineaţă şi în oglinda mea era Toamnă…

În oglinda de ceaţă
Printr-un ciob de ochi de sticlă mată
Îţi văd nesfârşitul Doamne.
Orizontalele dungi de pe inima mea
Cer să se alungească…
Să zbor, să mor, să mă înclin, să vin…

Îmi port uneori mâinile în buzunare ca să-mi ţin bine de coapse picioarele.
Uneori nici nu le văd căci sunt atât de adânc înfipte în rădăcinile nesfârşitului de pământ….
Încât n-ai putea surprinde
Nici cu ochiul,
Poate cu sufletul,
Nu cu ceaţă,
Lungimea de picioare
De măsurătoarea ţinerii lor aşa
Când încep să respire rouă,
Şi prind rădăcini din rădăcinile crucii.

Dar dacă-mi scot mâinile din buzunare îmi zboară
Fluturi din păr.
Arămiu.
De toamnă, de înalt.

Priponită de o cruce şi de-o ceaţă
Mă privesc Doamne
Prin ochii inimii căreia i-am dat viaţă.
Şi mă întreb dacă dungile orizontale de pe inima mea
n-ar fi trebuit să fie verticale

Dar ce e verticalitatea mea Doamne?

…fără orizontalitatea Ta Doamne?







"Sambata, 31 octombrie 2015, la miezul zilei, in cadrul evenimentelor Salonului International de Arte si Cultura Masonica, va invitam la o lansare de carte inedita. Cerneala celor « SAPTE CALIMARI » ale Ioanei Nestorescu Balcesti, se regaseste si intr-o incitanta expozitie de tablouri, semnata de aceeasi autoare; momentul este prezentat de Gina Serbanescu, critic; recita Cosmina Soare."
- Marele Ordin Feminin Roman. 


Echerul si compasul

Îmi apropii tălpile strâns şi exact
Corect şi convingător
La 45 de grade
Cunosc tot atâtea lucruri ca şi tine
Alungite stau secundele între timpul drept şi spaţiul ce ne leagă
Că genele unei fecioare, ticaind-şi veacurile în lunga aşteptare
Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
Aşa mă întrebau, eu dădeam din umeri şi plecam capul
Eu vroiam totul, vroiam să mă fac tot
Să fiu cerc infintit
Să fiu roată
Să fiu piruetă.
Când le-am mărturisit
mama a zis că trebuie să mă fac balerină.
plie, tendu, rond de jambe, fondu, battement
N-am făcut niciodată un plie corect,
Întotdeauna ţineam picioarele în echer
În poante
Să mă înalt.
Cea mai lungă aşteptare din vârful poantelor până la cer
Până după cer, până la Poartă.


Îmi despart braţele
Larg şi generos
La 90 de grade
Just
Întunericul nu există decât în absenţa luminii.




Testament

Mă lepăd de tine trufie, cu însetarea trupului îngropat pe jumătate
în partea luminată a vieţii
aureola ta de aur o dau de pomană norilor, apleacă-ţi capul, Giblon ignorant!

Mă lepăd de tine trândăvie, ai drumuri venoase şerpuind albastre pe tâmple
Mă lepăd de tine cu piciorul stâng descălţat cobor din turnul de fildeş al nepăsării tale
Sandalele de argint le îngrop sub o salcie.

Mă lepăd de tine furie, peste tăietură dintre spirit şi corp,
Tu ştii formula pentru întoarcerea oaselor de sub carne înspre suflet;
mă lepăd de tine şi de coasa ta de fier ce-mi subţiază lumina

Mă lepăd te tine pizmă, la numai şapte cuvinte depărtare inima mi se dilată
Îţi innec gândurile tale curgătoare şi mercuriene în Styx.
Charon să te poarte departe!

Mă lepăd de tine lăcomie căci ţi-e răsuflarea atât de aproape, încât m-ai putea inspira în tine
mă lepăd de junduita-ţi gură, Iudă!
Averea ta cositorită am s-o-ngrop înapoia timpului şi înaintea orelor
într-o clepsidră suspendată în spaţiu

Mă lepăd de tine preacurvie, pierzanie a sufletului meu ce mă laşi împietrită fără mirare
Gura ta de aramă cu gânduri spurcate o închid în lunecuşul viorii
Moartea sculptează în osul meu din piept o altă inimă

Mă lepăd de tine avariţie căci mi te scurgi prin oase numarandu-mi vertebrele
Arginţi îndeşi în haina ta mârşavă, colbul pământului să-ţi fie de-acum hrană.
Sacii tăi de plumb îi prefac în grăunţi şi-i dau înapoi pământului

Timpul stă deoparte ca un sul îngălbenit şi-mi rescrie testamentul încărcându-şi penelul în coasta mea sângerândă.



Adrian Ionescu, citind in deschiderea vernisajului expozitiei de grafica 
si totodata a lansarii de carte "Sapte calimari", versurile "O cruce Doamne"


Maestrul. Legenda lui Hiram. Primul spectacol de teatru masonic din lume


Într-o societate care îşi pierde cu uşurinţă reperele, care nu acordă rolul cuvenit Tradiţiei şi transmiterii ei, Legenda lui Hiram adaptată în Maestrul serveşte la descoperirea unei semnificaţii ascunse a realităţii omeneşti şi activează funcţia simbolică şi analogică de trezire a intuiţiei spirituale.
În fiecare dintre noi există un Maestru - un om bun şi drept care se supune Datoriei. Un Maestru sustinut de Intelepciune, Frumusete si Forta care se opun Ignoranţei, Ipocriziei şi Fanatismului pană la sacrificiu. Aceasta este lecţia morală pe care ne-o oferă Maestrul- lecţia Datoriei împlinite.
O pledoarie pentru moralitate, credinţă, învăluită în alegorie şi gustată prin simboluri.
Legenda pusă în scenă își trăiește propria existență cu forță, cu umor, cu dramă cu tensiuni şi cu explozii neașteptate de poezie.
Sambata, 29 Noiembrie 2014, ora 19:30 - Centrul National de Arta Tinerimea Romana, Bucuresti.




adaptare după un text de Luci Gurzun 
Regia şi Scenografia – Ioana Nestorescu Bălceşti 
Distribuţia: Gomoi Serban, Adi Draganescu, Silva Helena Schmidt, Cosmina Soare, Raluca Botez, Alin State si Sara Nicole Dutu 
Producător: Ioana Nestorescu Balcesti, Marele Ordin Feminin Roman



"Am slefuit materia pentru a afla linia continua. Si cand am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parca cineva nevazut mi-a dat peste maini" Constantin Brancusi


Povestitorul:    
Vă spun adevărat! Chemare stranie ne-adună în acest ceas, ea vine de demult, din timpul ce s-a petrecut lăsând în urmă mii de ani, dar vine de la oameni către oameni. O rază de lumină văzută doar de ochiul ce spiritul îl are, ne-arată planul cosmic, ea desluşind în el. Atât de mulţi ochi orbi şi inimi surde ce se-mpletesc cu suflete ascunse, ştiu oare?... Că adevărul e doar unul singur?

Se poartă oase moarte-n gură ce-amuşinează în praful cel ridică doar dorinţa... dorinţa ce ne precede şi întrece în statură. Iar gura se usucă, gingiile urcă în cap atunci când inima în porţile urechii bate şi urletul ce vine din lăuntru, ne umple venele de fiere. Căldura doar ţâşneşte prin toţi porii, iar mâna se curbează ghiară atunci când intră-n scena noastră străvechea umbră-ntunecată ce îşi roteşte privirea fără ochi în căutarea hranei!... Voi!...


Fărău:
Eu azi nu mai lucrez, fie ce-ar fi. Lucrez, lucrez şi toţi se fac că nu văd ce ştiu să fac şi ce muncesc... ptiu... m-am săturat de prefăcuţii ăştia...


Înţelepciunea:
Nu evita-n gândire ceea ce nu-ţi convine acum ci ia şi-analizează, c-aşa vei creşte-n ochii tuturor. Iar dacă aceasta, îţi va crea pe loc un sentiment de disconfort, gândeşte-te că orice lucru ce se naşte p-astă lume vine cu durere, dar multă bucurie creşte-n jurul lui.


Maestrul:
Eu cred că cel ce-acum îmi cere în amar, un lucru ce nu-l merită, e un alt aluat şi asta-i doar o rătăcire. Desăvârşirea vine după munca ce-ţi duce îndemânarea mâinilor-n gândire, ca cele două să înveţe una de la alta şi astfel să se completeze. Tu n-ai ajuns încă aici ca fiind complet, eşti doar la jumătatea drumului. Eu nu pot să fac ceea ce-mi ceri, nu pot trăda principiul ce Opera o construieşte.



Dirău:
Hmm... în forma mea este frumos, nu mă interesează dacă şi-n altă parte există întruchipări de-astea. Pe trepte vechi frumosul nu mai urcă, că ştie că acolo e fără de putere, iar frigul încape peste tot! Aşa că nişte mici, nevolnice şi slăbănoage gânduri, nu vor schimba vederea ce mi-am construit-o!



Maestrul:
Cum fac unii copii, când nu li se răspunde aşa cum ei ar vrea, cel implorat cu ameninţări ce nu se dă dar nici nu se ascunde îţi va spune: Nu pot să-ţi acord această avansare. În nici un caz nu singur, tu acceptat va trebui să fii, de cei ce sunt de seama mea.
Dirău,... o vorbă nu poate face dintr-un om maestru, el este construit din multe alte lucruri, ce se învaţă cu dorinţă şi-aplecare.
Acela ce e piatră şlefuită, iar vorba lui acoperă o vină, să-şi caute scânteia sub scrumul ce se vântură-n acum în aer lăsându-l orb. Acolo va găsi răspunsul nu la mine.



Prinţul Tenebrelor:
Ce-i toată încordarea asta? Firău! Eşti ca un arc din care săgeata nu a fost încă slobozită! Cât vei mai sta aşa? Până când tremurul te va slăbi şi nici o urmă de voinţă nu mai e?

Pe drumul celor ce n-au răscruce, ci-un singur drum, vrei să te pierzi? Voinţa ta e piatră, ştii asta bine, de ce nu foloseşti darul din tine ce naşte o tărie ce nu mai poate fi oprită? Cere mărirea de salariu, va trebui să ţi-o acorde, nu va avea ce face, că ştie bine, cu tine nu se poate pune!


Forţa: 
Opreşte-te Firău, că hotărârea ce-o ia spre faptă, de judecata ta nu se agaţă, tăria ta îşi are locul, dar nu aici! Poate ajuta tot omul, ca torţa ce-şi aruncă flama creând doar umbre, nu întuneric! Puterea dinlăuntrul tău, cea care mută munţii, nu-i a ta, ţi-e dată doar cu împrumut de Creator. N-o folosi aşa!


Prinţul Tenebrelor: 
Ce s-a-ntâmplat, ce s-a-ntâmplat?! Orăcăiţi ca nişte biete broaşte pe malul unui iaz secat. Mai lesne aţi fi recunoscut acum podoaba voastră jefuită! Ştiinţa şi divina hrană de voi acum departe e... Puteţi să plângeţi! Sunteţi de-aici fără vreun rost! 



Prinţul Tenebrelor:
Ha ha ha, şi focul vostru ce vă consumă acum în amintirea moartei cărni e foc de paie! Ce e tăiat, tăiat rămâne pe vecie făr’ de speranţa ce ţine flacăra aprinsă! Orbecăiţi ca nişte zburătoare rătăcite-n noapte. Vă veţi izbi cu capu-n stânci şi veţi cădea în apă iar focul vostru doar o cenuşă rece şi mâloasă va mai fi! 




Înţelepciunea:
Dorinţa de a construi mai zace-n oameni, n-ai doborât-o încă, iar îndrumare de-a regăsi mijloace, ei vor primi de sus, aşa că viermele ce crede că poate roade luna se dovedeşte a fi neputincios. Adânc în oameni e săpată amprenta planului ceresc, gândita-i că acolo îngropată ea va rămâne pe vecie? Deşi din ei, nu ştiu ce e acolo cu adevărat, ei simt că ea există, suficient să-nceapă căutarea, să construiască şi să spere.
Gândit-ai c-ascunzând unealta e de ajuns? Nevoia lor ce vine din adânc o va înlocui cu alta nouă. Oh, duh viclean nu poţi vedea mai mult când ochii de lumină goi îţi sunt! 


Povestitorul


Se poate rupe-n cap adânca adormire? Într-un mesaj purtat pe-un val de şase mii de ani mai poate exista suficientă zguduire încât iluzia ce pare somn să fie spulberată? Iar cei dintâi, ce strigăt au în energia formei şi în reflecţia ce-arată răul ce locuieşte câteodată în oameni cum s-ar numi ei, Din Rău, Fă Rău, Fii Rău, să ia aminte la virtuţile ce-i înconjoară!

Şi-atunci stând în picioare, să-şi dea drumul privirii limpezite-n jur, să vadă treptele ce le-au trecut şi cele ce urmează, să stea deplin cu ceru-n conlucrare să poată construi în Operă astfel ca lumea să nu mai stea în ignoranţă, ipocrizie, fanatism, oarbă, surdă şi fără legături cu cerul.


Pe cei care v-am încărcat, pe cei care v-am plictisit, pe cei care v-am mişcat, pe cei rămaşi indiferenţi, pe cei ce aţi văzut, pe cei ce nu veţi lua nimic cu voi, vă anunţăm în absolută şi egală măsurare, că noi, aici vom fi... şi data viitoare şi-n trecut...


Lady Macbeth.Cearcănele identităţii


 

1.Argument

Propunerea de proiect reprezintă un studiu de abordare şi transpunere grafică a unui personaj dramatic feminin, în scopul de a construi un discurs vizual care să evidenţieze diversitatea în abordarea tematicii, modul în care personajul a fost, este sau poate fi perceput într-un traseu existenţial, ilustrând ideea că oamenii nu sunt buni sau răi – acest lucru depinde de alegerea lor conştientă.  
Actualitatea subiectului rezidă, de altfel, în ideea că ceea ce ne dezumanizează este setea de putere şi ascensiune iar un cadru perfect de factori şi împrejurări poate permite ca aceasta să fie îndeplinită.


În acest studiu propun o deconstrucţie şi reconstrucţie a personajului Lady Macbeth, analizând celebre interpretări şi adaptări: de la Sarah Siddons (1785) – unde Lady Macbeth pare a fi tragedia personificată, din ea radiind însă maleficul, 


Sarah Siddons (1785)


la Ellen Terry (1889) care adaugă acestei viziuni un plus de feminitate şi graţie, devenind astfel cu atât mai înficoşătoare; 

Ellen Terry (1889)


Jeanette Nolan (1948) unde în viziunea lui Orson Welles avem o Lady Macbeth obsedată de exercitarea neîngrădită a puterii, 

Jeanette Nolan (1948) 

la blajina şi suava Francesca Annis (1971) a lui Roman Polanski; 

Francesca Annis (1971) 


Isuzu Yamada (1957) de o ferocitate terifiantă, cu care de altfel, Akiro Kurosawa nu alterează viziunea shakesperiană, 
Isuzu Yamada (1957)


la Judi Dench (1978) care aduce o Lady Macbeth mult mai umană, nu atât de încrâncenată şi malefică. 



Judi Dench (1978)

Intenţionez să pornesc de la o analiză a personajului shakesperian relevând etapele transformării interioare, de la aparenţă la esenţă, parcurgând mai multe paliere create de viziunile mai sus amintite. Modul de abordare şi transpunere grafică se va compune din intervenţii estetice asupra figurii personajului, intervenţii asupra sinelui, extrăgând din ceea ce se vede -  corpul prim accesibil, aşa cum este perceput -  ceea ce nu se vede – pasiunile, afectele, emoţiile.
Putem vorbi de asemenea, în termeni vizuali, despre o scindare a conştientului de subconştient, a minţii superficiale de mintea profundă, un soi de alchimie intrinsecă a sufletului, în încercarea de a explora noi canale de expresie vizuală a identităţii personajului propus ca studiu.

2. Repere

Similar ideii de deconstrucţie a personajului, de altfel şi sursă de inspiraţie pentru proiectul Lady Macbeth.Cearcănele identităţii, este şi conceptul lui Cindy Sherman„Frumuseţea dincolo de aparenţă” care defrişează imaginarul vestic dominant, cu toate tiparele lui recurente şi concurente: consumerism agresiv, cultul aparenţelor perfecte, nevoia compulsivă de reamenajare identitară. 

Creatures of Comfort - Cindy Sherman for Comme des Garcons, 1993

Tema principală a creaţiei lui Cindy Sherman este transformarea identităţii sociale şi devoalarea chipului ascuns, prin accentul pus pe deconstrucţia corporalităţii stereotipe, fie că vorbim despre corpul glossy, despre corpul care se luptă cu îmbătrânirea sau despre corpul-mecanism. În cazul artistei germane Rebecca Horn transformarea are loc prin extensii ale corpului - coconul pe care l-a îmbrăcat sugerând fragilitatea corpului căzut din Paradis, extensii ale degetelor negre, criminale, ducând cu gândul atât la văduva neagră care îşi devorează partenerul, cât şi la Metamorfoza lui Kafka. 

Rebecca Horn, Finger Gloves, 1972


De asemenea şi Carolee Schneemann creează o fuziune între propriul corp şi mediul său de lucru, fie că este pictură sau construcţie/instalaţie. 

Carolee Schneemann: Kinetic Painting, MOMA 2017

Un alt reper în ideea de a releva stările interioare ale personajului este un studiu din 1862 „Mécanisme de la Physionomie Humain” unde Guillaume-Benjamin Duchenne face un experiment morbid. Prin aplicarea de electrozi câtorva voluntari, Duchenne reuşeşte să activeze muşchii feţei, văzând astfel figura umană ca o hartă cu caracteristici ce pot fi codificate într-o taxonomie universală a stărilor interioare, fiecare muşchi reprezentând o „mişcare a sufletului” reuşind să identifice 53 de emoţii.

Guillaume-Benjamin Duchenne, Deux mimiques types de ‘‘lady Macbeth’’, expressions induites életriquement, Mécanismes de la physionomie humaine, Paris, 1862





„Corpul” şi „sufletul” lui Lady Macbeth vor suferi pe parcursul studiului meu variate intervenţii. În viziunea Marinei Abramovic, corpul fizic este istoria ororilor pe care le traim inerţial. Este o memorie încărcată de evenimentele recente, un senzor al coliziunilor lumii din jurul nostru. Abramovic îşi invită spectatorii să doarmă şi să viseze în spaţiul instalaţiilor sale, să-i compună şi să-i descompună corpul, să experimenteze tot ceea ce trăieşte ea. Ars, tăiat, lovit, învineţit, corpul devine un sac de box, în care se depun şi se suprapun toate articulaţiile durerii.

Marina Abramović, “Rhythm 0,” 1974 

Viziunea asupra femeii a fost în permanenţă influenţată de ideologii şi de statutul  pe care aceasta l-a avut în societate. Astfel, în scopul susţinerii discursului vizual amintit este necesar un studiu preliminar în ceea ce priveşte feminitatea care se constituie într-o prelungire a organizãrii sociale, aşa cum rezultă din celebrul manifest promovat de Simone de Beauvoir prin Al doilea sex: Nu te naşti femeie, ci devii, care a avut un profund impact asupra artei feministe - amintind aici pe Hannah Wilke, Adrian Piper şi Faith Wilding care au devenit în 1970 personaje cheie în mişcarea feministă „the body art movement” folosindu-şi propriul corp în creaţiile lor.  

Hannah Wilke, S.O.S. Stratification Object Series, 1974, USA




joi, iunie 21, 2012

Regăsirea râsului pierdut - Douăsprezece scaune



Douăsprezece scaune   Agenda LiterNet   Cronici teatru   

Regăsirea râsului pierdut - Douăsprezece scaune


Gina Şerbănescu


Vizionarea spectacolului Douăsprezece scaune, la Teatrul de Comedie (Sala Nouă) a fost una dintre acele bucurii pe care le-am primit recent, în condiţiile în care mersul la teatru în Bucureşti a devenit, în multe situaţii, un fel de tragi-comedie generată dată de faptul că adesea ne grăbim să ajungem pomul lăudat care nu mai face fructe de ceva vreme... Sau, şi mai grav, o corvoadă generată de o experienţă care mă determină adesea sa mă întreb: "Bun, azi ce clişee (nefuncţionale) mai vedem?"

Prefer acum să încep cu concluzia: atunci când deschid site-ul Teatrului de Comedie, aş prefera să văd trecută această creaţie la secţiunea Spectacole, adică să fie preluată în repertoriul permanent al teatrului.



"S-a spart gheata domnilor jurati! S-a spart gheata!"


Aşadar vizionând spectacolul Douăsprezece scaune, o punere în scenă a scrierii omonime semnate de Ilia Arnoldovici Ilf şi Evgheni Petrovici Petrov (pe scurt, Ilf şi Petrov), mi s-a întâmplat ceva ce rar mi se mai petrece când asist la un spectacol de comedie pus în scenă în capitală (indiferent în ce teatru): am râs. Recunosc că nu fac parte din categoria criticilor care merg la spectacole având la purtător zidul dintre presupusa dumnealor subiectivitate şi actul artistic, zid care, vezi Doamne, i-ar ajuta să judece obiectiv ceea ce văd. Cu toate acestea, cu toată disponibilitatea afectivă cu care îmi ocup locul în sală (sentiment care, paradoxal, mă ajută să îmi optimizez gradul de luciditate cu privire la receptarea produsului artistic) nu prea râd când asist la spectacole de comedie în România, lucru care m-a plasat într-o dilemă nu tocmai comodă: mi-a intrat simţul umorului în criză, sau problema e... în altă parte?

Ei bine, faptul că spectacolul de care vă vorbesc şi-a atins scopul m-a făcut să mă debarasez de prejudecata cu privire la propriul meu simţ al umorului, lucru pentru care le sunt recunoscătoare celor care au lucrat la Douăsprezece scaune. Chiar dacă pare, acesta nu e un articol despre misiunea criticului... Este un text despre o echipă care a jucat cu o bucurie pe care rar o văd pe scenele noastre, despre o punere în scenă care nu a lăsat (aproape) nimic la voia întâmplării, despre o scenografie realmente funcţională, care mi-a dat senzaţia că şi eu, ca spectator, pot să mă folosesc de ea dacă îmi găsesc dramaturgia proprie în economia lucrurilor şi, nu în ultimul rând, despre un actor pe care mi-aş dori să îl văd în cât mai multe spectacole.

Să le luăm pe rând.

Regia: când spun că lucrurile nu sunt lăsate la voia întâmplării, nu mă refer la idei revoluţionare legate de punerea în scenă. Recunosc că am obosit de acte regizorale în care semnatarul crede că a inventat propria artă, pretinzând că aduce în scenă ceva nemaivăzut până la domnia sa, lăsând însă actorii singuri, fără să le construiască relaţii, fără să le clarifice coordonatele de bază ale lumii în care îi plasează. În cazul spectacolului Douăsprezece scaune, eficienţa regiei (semnată de Cosmin Borodan) este dată tocmai de această atenţie în construirea relaţiilor dintre personaje şi dintre actori, dintre dozarea energiei actorilor şi funcţia obiectelor în scenă. E drept că regia este ajutată şi de dramatizarea inspirată, semnată de Ioana Nestorescu Bălceşti, care alături de Eric Gabriel Popescu a creat scenografia spectacolului, asupra căreia merită să insistăm. Universul material propus de cei doi este expresia fidelă a rezonanţelor sociale şi politice emanate de text, a intersecţiilor dintre planurile de discurs ale spectacolului. Obiectele au cumva viaţa lor proprie, putând fi apărate sau distruse, după caz, în funcţie de interacţiunile dintre personaje şi de curba energiilor actorilor care, în cadrul relaţiilor stabilite, se bucură concomitent de libertate.

Subiectul, simplu de altfel, spune, prin această viziune, mai mult decât auzim sau percepem. Dincolo de intriga generată de averea dosită în tapiţeria unuia dintre scaune de către soacra lui Ippolit Matveevici  se întrevede o concluzie menită să ne pună pe gânduri atunci când râsul ni se va opri: am fost confruntaţi cu ceva ce experimentăm zilnic, chiar dacă vremea pionierilor pare preistorie, chiar dacă amintirea lui Stalin care se conservă în cărţile de istorie nu mai e demult o prezenţă care să ne reprime speranţele. Nimic nu a trecut, tipologiile umane rămân cam aceleaşi, jocurile politice se învârt precum componentele decorului, scoţând la iveală ceea ce se ascunde dincolo de cosmetizările fiecărui statut social (fie că ne referim la presupusa elită, la cler sau la funcţionari, în rândul cărora figura şarlatanului nu e deloc din alt peisaj). În această plasă ţesută din fire de material istoric, singurul sens autentic ce poate fi primit de comoară este dat de funcţia teatrului, de modul în care comoara poate ajuta ca această lume să reziste, în egală măsură spiritual şi fizic.(Iată o concluzie a spectacolului care nu trebuie deloc trecută cu vederea.)

Spuneam că nu am mai văzut de ceva vreme atâta bucurie de a juca, meritul fiind al întregii trupe, dar cu precădere al actorilor: Robert Radoveneanu, George Piştereanu, Graţiela Bădescu şi Alex Vlad Musteaţă, dar mai ales al lui Şerban Gomoi, el fiind actorul de care vă vorbeam în enumerarea componentelor notabile ale spectacolului. Rolul lui Şerban Gomoi este Ostap Bender, şarlatanul care îl însoţeşte pe Ippolit în căutarea comorii. Ceea ce mi se pare remarcabil în interpretarea lui Şerban Gomoi este nu numai modul în care îşi compune propriul rol, dar şi inteligenţa cu care îşi direcţionează energia către partenerii de joc, care sunt vădit mult mai prezenţi şi mai eficienţi atunci când se află în relaţie cu el. În plus, actorul nu ne prezintă doar ipostaza unui şarlatan talentat în ale negocierii şi comerţului şi mai ales într-o formă de histrionism care declanşează reacţii în lanţ, ci este foarte atent la nuanţe şi subtilităţi care pe mine personal m-au făcut să încerc să merg dincolo de structura manifestă a personajului, încercând să conectez actele sale cu potenţiale ecouri lăuntrice, cu pagini nevăzute şi nerostite ale biografiei lui Ostap Bender. Ar fi o bucurie să îl văd pe Şerban Gomoi în cât mai multe spectacole şi pe cât mai multe scene, pentru că am convingerea că prezenţa lui ar putea aduce acel suflu de care e nevoie în majoritatea teatrelor de la noi.

Revin la concluzia cu care începeam articolul: mi-aş dori să văd, din toamnă, acest spectacol pe lista producţiilor de la Teatrul de Comedie. Da, s-a înţeles bine, îi doresc o viaţă frumoasă în stagiunile ce vin, fie şi pentru simplu motiv că mi-a redat râsul pierdut.

Douăsprezece scaune, de Ilf şi Petrov
Dramatizare: Ioana Nestorescu-Bălceşti
Regia: Cosmin Borodan
Scenografia: Ioana Nestorescu-Bălceşti, Eric Gabriel Popescu, anul II licenţă, Universitatea Naţională de Arte - Scenografie, asist. univ. drd. Adrian Lis
Foto / video: Marius Caraliu
Make-up: Ioan George Popescu
Grafică: Mihail Alexandrescu
Distribuţia: Şerban Gomoi (Ostap Bender), Robert Radoveneanu (Ippolit Matveevici Vorobianinov), Ioana Chelmuş (Klavdia Ivanovna Petuhova ), Gavril Borodan (Preotul Fiodor Vostrikov), Alex Vlad Musteaţă (Meşterul Bezenciuk), George Piştereanu (Tihon), Graţiela Bădescu (Văduva Griţaţueva), Cosmina Soare (Ellocika Şuciukina), Dana Cojan (Yurochka), Alexandru Cătănoiu (Yuro), Radu Alexandru (Yuri)
Producător: TekArt & Teatrul de Comedie Bucureşti.