Ioana Nestorescu-Balcesti

Concursul National de Scenografie, “George Lowendal”, ediția a-II-a, 2011

2011-11-20T22:16:00.000-08:00

Onorând tradiția familiei Löwendal de a încuraja tinerele talente în domeniul plastic şi teatral, Fundaţia Löwendal organizează Concursul Naţional de Scenografie, ediţia a-II-a (2011).

Concursul se adresează studenţilor de la secțiile de scenografie (licenţă şi masterat), precum şi tinerilor absolvenţi cu vârsta sub 30 de ani ai Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti (UNARTE), Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC), Universităţii de Arte din Târgu-Mureş (UAT) şi Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București (UAUIM).

Toate lucrările înscrise în competiţie vor face ulterior, după anunţarea premiilor, obiectul unei expoziţii organizate la sediul Fundaţiei Löwendal din Bucureşti.

Tema competiţiei din acest an constă în realizarea concepţiei scenografice – decor şi costume – pentru Căsătoria de Nikolai Vasilievici Gogol, piesă montată în anul 1925, la Teatrul Central din Bucureşti, cu memorabilele decoruri şi costume care aveau să-l impună pe tânărul George Löwendal drept unul dintre cei mai străluciţi scenografi ai epocii (pentru mai multe informaţii, vezi albumul George Löwendal, un aristocrat în luminile rampei, editat de Institutul Cultural Român şi Fundaţia Löwendal, Bucureşti, 2011, pp. 61 şi 72–82).

În acest fel, Concursul îşi reafirmă principala sa misiune, aceea de a pune temelia unui dialog fertil între opera teatrală a lui George Löwendal, extrem de originală şi novatoare în contextul primei jumătăţi a secolului XX, şi preocupările noilor generaţii de scenografi.

Inscrierea se va face on-line pe site-ul Fundaţiei Löwendal (www.lowendal.org).

Puck on the Moon

2011-11-04T09:32:00.000-07:00

Costumes for Halloween (Antena 1 TV)

2011-10-29T09:01:00.001-07:00

Croquis

2011-10-23T07:56:00.000-07:00

Licio Gelli si Loja Masonica Propaganda 2

2011-07-15T10:20:00.001-07:00

Centrul Naţional de Studii Francmasonice
şi
Editura Nestor

prezintă traducerea în limba română a primei ediţii a cărţii

Licio Gelli şi Loja masonică Propaganda 2 -
între poveşti şi istorie

Lucrarea, bazată pe o documentare excepţională, relatează extraordinara odisee a uneia dintre cele mai importante Loji masonice italiene şi internaţionale «P2» şi a conducătorului ei, Maestrul Venerabil contele Licio Gelli.
Autorul cărţii, unul dintre cei mai reputaţi istorici italieni contemporani, Aldo A. Mola, a participat la lansarea ediţiei române, a raspuns întrebărilor presei şi a acordat autografe.

Evenimentul a avut loc vineri 15 iulie 2011, la ora 11.30,
la Casa Oamenilor de Ştiinţă, Piaţa Lahovari, Bucureşti.

Assistence for Per Benjamin

2011-07-15T10:18:00.000-07:00

„Florile au avut întotdeauna un loc important în viata mea, iar astazi pot sa spun ca au devenit viata mea.
Ceea ce imi da forta in viata si in cariera este placerea si bucuria de a lucra cu flori si oameni. Astfel am gasit conexiunea dintre oameni si flori ca fiind cel mai interesant aspect al acestei profesii.
Asa cum în situatii diferite ne putem exprima si proiecta propriile sentimentele fara a folosi cuvinte, eu am ales sa ma exprim prin intermediul florilor. Adevarata bucurie este sa reusesti sa fii o astfel de persoana!”

Per Benjamin s-a nascut la Stockholm in 1970 si incepe sa lucreze cu florile de la 18 ani. A participat la numeroase competitii nationale si internationale si a castigat peste 10 medalii. Din 1997 este profesor la Academia Florala din Stockholm, iar din 1998 a infiintat compania Benjamins Botaniska. Jurizeaza concursuri internationale, ajungand in diferite parti ale lumii: Japonia, Australia, SUA, Brazilia, Mexic, China, India, Singapore etc. Alaturi de maestrii floristi Tomas de Bruyne si Max Van Der Sluis infiinteaza celebra companie Life 3. Publica articole si carti si este creatorul celebrului Natural Colour System, care i-a adus reputatia si celebritatea internationala.

In luna iunie 2011 RomExpo a organizat un eveniment special, in cadrul Expozitiei Internationale de Flori, amenajari peisagistice, horticultura si gradinarit, al carei invitat a fost Per Benjamin care a sustinut in data de 10 Iunie un Workshop si in data de 11 Iunie o Demonstratie Live unde am avut privilegiul sa il asist, iar cei prezenti au putut admira modul deosebit in care se realizeaza diverse tipuri de aranjamente florale ce au impresionat prin eleganta si frumusete.
In aparenta usor de realizat, aranjamentele florale pot sa reprezinte definitia simplitatii si a elegantei, numai daca sunt corect aranjate iar florile primite, cumparate sau culese le poti compune intr-un buchet armonios, echilibrat, in care fiecare floare isi are locul ei bine stabilit.

Pentru unii, florile inseamna mai mult decat un accesoriu cu care cuceresti o femeie. Tendintele anului 2011 in materie de aranjamente florale pentru nunta inseamna pentru designerul florist paleta de culori si stil personalizat. Pentru Per Benjamin, florile inseamna pasiune, creatie, sensibilitate si inovatie.

Instalatie Scenografica

2011-07-15T10:06:00.001-07:00

Costume Pasarile de Aristofan

2011-07-15T09:58:00.001-07:00

Macheta - Pasarile de Aristofan

2011-07-15T09:51:00.001-07:00

Our deepest fear(s)

2011-07-06T07:36:00.000-07:00

Electrico-Praha

2011-07-04T09:03:00.001-07:00

Paha 2011

2011-07-04T01:39:00.000-07:00

Praha Prague Praga

2011-07-03T09:03:00.000-07:00

SCENOGRAFIE / România la Prague Quadrienale PQ 2011

2011-06-06T21:17:00.000-07:00

Palatul Expoziţional (Veletržní Palace), Muzeul Naţional, biserica Sf. Ana din Praga
18 iunie – Ziua României la PQ

Reprezentarea românească se va afla sub deviza „Arta ca sacrificiu”, sacrificiul fiind înţeles ca instrument al creaţiei, refăcând unul din miturile fundamentale româneşti – mitul meşterului Manole. Orice relaţie autentică este un reînceput prin sacrificiu şi sacrificiul este o mărire spirituală, este viaţă, nu este moarte. Sacrificiul ne duce în misterul creaţiei prin permanenta energie care provine din dragoste şi din dăruire. Ideea de dăruire are la bază atotputernicia dragostei, a dragostei împărtăşite, a dragostei care este dincolo de artist, dincolo de creator. Condiţia creatorului de artă, care, prin construire, prin sacrificare, se împlineşte prin creare, se integrează în eternitate.
Valorile fundamentale, care sunt la baza identităţii noastre, reprezintă o sursă nesfârşită de inspiraţie. Metafizica unui bine cunoscut mit românesc va fi o provocare pentru grupul de expoziţii propuse de tinerii scenografi români care vor reuni proiecţii video, desene, schiţe, manechine, intervenţii în spaţiul public, happening.
Proiectul îşi propune să promoveze ideea că arta şi talentul creator sunt, sub orice circumstanţă, indiferent de sacrificiu, dincolo de artist.

Secţiunea studenţească:
Studenţi de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” şi Universitatea de Artă din Bucureşti.
Expoziţii de grup cu tema: „Eugène Ionesco, Eugen Ionescu” – schiţe, modele, happening

17 iunie, ora 12.00, standul Eugen Ionescu, Eugène Ionesco (Palatul Veletrzni) – prezentare, happening

Invitaţi: Ştefan Caragiu (scenograf stand), Carmen Stanciu (teatrolog UNATC), Iuri Isar (coordonator plastic UNATC şi UNARTE), Ada Raicu (conferenţiar UNATC), studenţi ai UNATC şi UNARTE

18 iunie, ora 12, standul naţional al României (Palatul Veletržní) – Ziua României: prezentare, performance, ceremonie, cocteilul oficial de deschidere / scenografie
Intrarea în funcţie de tarifele PQ.

Invitaţi:
Ştefania Cenean, comisar de ţară
Andrei Dinu, scenograf stand
Cristian Stănoiu, arhitect
Valentina Zaharia, actriţă

Secţiunea arhitectură: Tema: fast backward play fast forward
Proiectele ce vor fi expuse au fost realizate recent şi reprezintă, dincolo de o demonstraţie de prospeţime şi coerenţă arhitecturală, motive de reflecţie asupra spaţiului de joc de astăzi, răspunzând, fiecare în propriul fel, unor situaţii complexe de recuperare a „terenului“ dedicat teatrului.
Cele două proiecte de teatru construite în România ce vor fi prezentate alături de proiectele din celelalte ţări participante în biserica Sf. Ana din Praga, transformată în spaţiu cultural, sunt Teatrul Odeon din Bucureşti, arh. Ioana şi Răzvan Luscov, şi Teatrul Naţional – extindere temporară, Iaşi, arh. Angelo Rovenţa.
Studio Odeon – teatrul subteran şi arta contemporană în Bucureşti
Autori: arhitecţii Răzvan Luscov şi Ioana Luscov

Teatrul Naţional – extindere temporară, Iaşi
Autor : arhitect Angelo Rovenţa

Secţiunea profesionişti:
Proiectul are ca temă mitul Meşterului Manole şi se constituie ca o transpunere vizuală simbolică a semnificaţiilor sale. Pornind de la ideea baladei – legenda ca imagine esenţială şi reprezentativă, ca sinteză a conştiinţei şi culturii populare, se încearcă recrearea unui spaţiu la intersecţia dintre tradiţie şi modernitate, un spaţiu al unei spiritualităţi atemporale. Vor fi prezentaţi 23 de scenografi români: Hetty Sturmer, Lia Manţoc, Andrei Both, Adriana Grand, Dragoş Buhagiar, Ştefan Caragiu, Nina Brumuşilă, Vittorio Holtier, Iuliana Vâlsan, Horaţiu Mihaiu, Carmencita Brejboiu, Andu Dumitrescu, Jozef Bartha, Puiu Antemir, Lia Dogaru, Maria Dore, Elena Cozlovschi, Luiza Enescu, Andrada Chiriac, Georgiana Săvuţa, Iuliana Gherghescu, Iza Târţan, Vladimir Turturică.
Creator stand: Andrei Dinu, scenograf

Cuadrienala de Scenografie din Praga se desfăşoară sub auspiciile Preşedintelui Cehiei – Václav Klaus, ale Primarului general al Pragăi – Bohuslav Svoboda şi ale Primarului sectorului 7 – Marek Ječmének. Cuadrienala este organizată şi finanţată de Ministerul Culturii din Cehia şi realizată de Institutul de Arte şi Teatru, cu sprijinul UNESCO, al Programului Cultura 2007-2013 al UE, al Trustului pentru Înţelegere Mutuală, al Fondului Ceho-German pentru Viitor şi al Oraşului Praga.
Institutul Cultural Român din Praga este unicul partener în organizarea participării României la Cuadrienala de Scenografie din Praga 2011

Weeping Angels

2011-05-31T22:51:00.000-07:00

"the only psychopaths in the universe to kill you nicely"

The Weeping Angels were a species of winged humanoids from the early universe, so called because they covered their faces, giving them a weeping appearance, to prevent trapping themselves in stone form for eternity.

The Weeping Angels also had a unique and nearly-perfect defense mechanism: quantum-locking which caused them to turn into stone when being observed. It could also be done by instinct, when they believed they were being watched. When not being observed, they could move incredibly fast to catch their victims. However, this meant that they had to cover their eyes when in their stony form; otherwise if they saw each other they would be trapped forever.

The Weeping Angels had the ability to move creatures back through time with a touch. This allowed them to consume the potential energy from the time the victims could otherwise have had. The Angels were able to move people through both space and time.

Making of & Performance rinOchairs

2011-05-30T21:54:00.000-07:00

rinOchairs

2011-05-28T23:33:00.000-07:00

rinOchairs

Spectacolul „rinOchairs” dupa Eugène Ionesco, realizat de studentii sectiei de Scenografie a Universitatii Nationale de Arta Bucuresti, sub coordonarea profesorilor Asist. Univ. Dr. Anca Albani si Asist. Univ. Drd. Roxana Ionescu a fost prezentat miercuri 25 mai 2011, ora 17:00, in pasajul Universitate, cu ocazia zilei UNARTE.

Pornind de la ideea lui Eugène Ionesco, vorbim in „rinOchairs” despre omul care nu mai crede in prietenie sau dragoste, care isi pierde memoria, simturile, identitatea. Vorbim despre epidemia spiritului de turma; metamorfozati in rinoceri, animale devastatoare, care se deplaseaza doar in grup, indivizii isi pierd individualitatea.

„rinOchairs” precede participarea Sectiei de scenografie din Universitatea Nationala de Arte Bucuresti in cadrul Qvadrienalei de arhitectura si scenografie de teatru de la Praga 2011.

Divizam lumea in natural si supranatural, formand o punte de legatura a carui bilet de trecere il concepem, imaginam si cream. Absurdul devine doar o unealta in mainile noastre, mesaj prin care ne facem intelesi folosind granite care rup ordinarul.
Concepte atemporale, schimbari bruste de stare emotionala, joc luminozitate scazuta si imediat puternica, sunet calm si brusc asurzitor, impletirea de nou si vechi intr-un spectacol ce instiga toate simturile.

Avand in vedere ca este un spectacol vizual prin excelenta, actorii fiind studentii sectiei de Scenografie, UNARTE, „rinOchairs” este un experiment prezentat intr-un spatiu neconventional, poate unul dintre cele mai potrivite, pasajul Univeristatii fiind gura de scurgere a orasului, locul prin care probabil un sfert de Bucuresti inoata zilnic, in amonte si aval.

Au participat studentii sectiei de scenografie anii I, II, III si master

Anul I
Ioana Nestorescu
Mihaela Stefanescu
Marian Vasii
Clara Manea
Catalina Manu

Proiectii si sunet: Flavia Stamate sub coordonarea Asist. Univ. Dr. Anca Albani

Anul II

Andrei Popa
Alexandra Motoc
Emilia Holban
Alberto Duse
Mihaela Ibanescu

Anul II master

Ramon Gorjanu

Coregrafia: Monica Mihaescu (Conservator, UNMB), Asist. Univ. Drd. Roxana Ionescu

Scaune rinOchairs: Raluca Fratiloiu (anul I, Master)

Foto: Delia Stirbu (anul I foto-video), Ioana Nestorescu(anul I sceno), Radu Camelia Raluca(anul III sceno), Stancu Andreea(anul III sceno)

Vernisaj SCENOGRAPHIC INTERSECTIONS

2011-05-22T03:47:00.000-07:00

Making of... SCENOGRAPHIC INTERSECTIONS la sala Caminul Artei

2011-05-13T23:50:00.000-07:00

Avem nevoie de Don Quijote!

2011-05-13T23:40:00.001-07:00

Living Statues Project - pentru Teatrul Masca

“…dacă ar fi după mine, aş aşeza pe soclul masiv de marmură roşcată, pe care acum îşi fac siesta ciorile, o statuie a lui Don Quijote, în armura lui caraghioasă şi solemnă, cu lancea în mână, gata de atac. Şi nu te grăbi să te încrunţi. Am argumente. Mă tem că negaţiile şi dezamăgirile ne-au adus foarte aproape de punctul unde înclini să consideri idealismul o prostie şi ne-ar trebui o reîmprospătare a iluziilor. Pe deasupra, Don Quijote ne-ar putea ajuta, am impresia, să ne analizăm mai bine defectele.

Operaţie absolut capitală, cred eu, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu noi. În atmosfera încărcată de ura care ne otraveşte viaţa, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe şanse să pară un miracol şi să ne pună, în consecinţă, pe gânduri… ” - Don Quijote în Est , Octavian Paler

SCENOGRAPHIC INTERSECTIONS

2011-05-10T23:16:00.000-07:00

Va invitam miercuri, ora 19.30 la vernisajul expozitiei de scenografie SCENOGRAPHIC INTERSECTIONS la sala Caminul Artei situata in strada Academiei.

Expozitia precede participarea Sectiei de scenografie din Universitatea Nationala de Arte Bucuresti in cadrul Qvadrienalei de arhitectura si scenografie de teatru de la Praga 2011.

Divizam lumea in natural si supranatural formand o punte de legatura a carui bilet de trecere il concepem,imaginam si cream.

Absurdul devine doar o unealta in mainile noastre , mesaj prin care ne facem intelesi folosind granite care rup ordinarul.

Concepte atemporale,schimbari bruste de stare emotionala , joc luminozitate scazuta si imediat puternica , sunet calm si brusc asurzitor , impletirea de nou si vechi intr-un performance ce instiga toate simturile.

Alcina la Conservator

2011-04-21T03:12:00.000-07:00

Gruia

2011-04-21T01:00:00.000-07:00

Alcina de Georg Friedrich Handel, aplauze la scenă deschisă

2011-04-06T10:30:00.000-07:00

Distributie

Alcina: Rodica Vica Ruggiero: Emanuela Pascu

Bradamante: Adina Secobeanu

Morgana : Veronica Anusca

Oberto : Ana Cebotari

Oronte : Nicu Simonov

Melisso : Iustinian Zetea

cu participarea studentilor anului I si II canto

Dirijor: Adrian Butterfield (Marea Britanie)

Asistent dirijor: Adrian Buciu

Concert Maestru: Mihail Ghiga

Clavecin: Verona Maier

Orchestra UNMB Barockeri

Regia: Anda Tăbăcaru Hogea

Scenografia: Anca Albani

Video proiectii: Anca Albani

Asistenti costume si decor: Oana Micu, Nevenka Todorovska

Asistenti costume: Raluca Fratiloiu, Ioana Nestorescu, Elena Gheorghe

Creatie peruci: Andreea Sandulescu

Miscarea scenica: Monica Mihaescu

Pregatirea muzicala: Mihai Vartosu, Alexandru Geamana

Lumini: Dan Bujor

Graphic Design: Delia Stirbu

Spectacol realizat in colaborare cu Universitatea Nationala de Arte, Departamentul Scenografie, Bucuresti

Alcina de Georg Friedrich Handel, aplauze la scenă deschisă

Pe 5 aprilie 2011 - în prima seară a Festivalului "Chei", ajuns în acest an la cea de-a treia ediţie în organizarea Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti - am avut prilejul de a urmări spectacolul Alcina de Georg Friedrich Handel - o capodoperă a Barocului prezentată rar pe scenele din ţara noastră, pe care acustica Studioului de Operă al instituţiei a pus-o fără îndoială în valoare. Montarea, aparţinând regizoarei Anda Tăbăcaru-Hogea, a adus în faţa publicului o pleiadă de voci deja reprezentative ale tinerei generaţii, ce a fost acompaniată, sub bagheta dirijorului britanic Adrian Butterfield, de Orchestra de Barockeri a Conservatorului bucureştean.

Clasic şi modern - o provocare pentru artişti

De la costumele - realizate de Anca Albani pornind de la elemente vestimentare specifice secolului al XVIII-lea, integrate unei concepţii moderniste - şi proiecţiile video sugestive, povestea vrăjitoarei Alcina - inspirată din poemul epic Orlando furioso de Ludovico Ariosto - a constituit cu siguranţă o provocare pentru artiştii care au alcătuit distribuţia. Soprana Rodica Vică a fost o convingătoare interpretă a rolului titular, care a redat încrâncenarea din glasul Alcinei printr-o serie de modulaţii voit guturale, foarte potrivite. Veronica Anuşca a prezentat o "Morgana" plină de temperament, care se mişcă extrem de comod în registrul acut. Mezzo-sopranele Adina Băjenică Secobeanu - liric-sensibilă în ipostaza de "Bradamante" şi Emanuela Pascu - cea care a interpretat, în travesti, rolul principal masculin, "Ruggiero" au făcut faţă provocării constituite de costumele şi proiecţiile video sugestive.

Naturaleţe, gingăşie, echilibru…

Trebuie să amintesc aici contribuţia sopranei Ana Cebotari - ce a impresionat prin naturaleţea cu care a rezolvat pasajele extrem de dificile tehnic din partitura personajului "Oberto", dăruindu-i gingăşie şi candoare şi totodată cele două voci bărbăteşti care au adus spectacolului echilibrul timbral: tenorul Nicolae Simonov şi basul Iustinian Zetea - care le-au dat viaţă lui "Oronte", păzitorului Alcinei şi înţeleptului "Melisso". Pentru cei care nu au ajuns la spectacolul aseară, am o veste bună: Alcina va fi prezentat din nou, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, în data de 7 mai.

sursa

Operă barocă la sala studio a Conservatorului

Aflat la cea de a treia ediţie, Festivalul Chei al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti a fost deschis în seara zilei de 5 aprilie 2011 de spectacolul clasei Prof. asoc. dr. Anda Tăbăcaru Hogea cu opera Alcina de G. Fr. Händel, dirijat de Adrian Butterfield (Marea Britanie). Soliştii, în mare parte studenţi ai anului II Master, au fost acompaniaţi de Orchestra Barockerilor (dirijor Adrian Buciu), care a folosit instrumente şi acordaj modern, excepţii fiind, bineînţeles, prezenţa clavecinului şi a lăutei.

Dirijorul invitat şi-a început formarea muzicală în calitate de corist al Catedralei St. Paul din Cambridge, absolvind ulterior Trinity College. În prezent, este Director muzical al Tilford Bach Society şi Director muzical asociat al Festivalului London Händel. Dirijează ansambluri ca London Händel Orchestra and Players şi Theatre of Early Music din Montreal, adesea conducând de pe poziţia de concert maestru/ solist. Discografia sa include atât înregistrări realizate în calitate de dirijor cât şi de violonist. Scrisă pe libretul L’isola di Alcina atribuit lui Riccardo Broschi, libret inspirat de poemul epic Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, Alcina, o opera seria cu subiect fantastic, a avut premiera în 1735.

Acţiunea are loc pe o insulă stăpânită de vrăjitoarea Alcina, care, pentru propriul amuzament, seducea străinii ajunşi pe teritoriul ei şi apoi îi transforma în plante şi animale. Vrăjitoarea este învinsă în cele din urmă de cei care îi caută pe cei dragi şi descoperă adevărul reuşind să treacă de iluzie. Extrem de interesante au fost concepţia regizorală a Andei Tăbăcaru Hogea şi scenografia realizată de Anca Albani.

Costumele moderne dar cu elemente de epocă şi proiecţiile video adaptate fiecărei scene, au fost elemente integrate în naraţiunea acestei opere. Trebuie menţionaţi aici asistenţii de decor Oana Micu şi Nevenka Todorovska şi asistenţii de costume Raluca Fraţiloiu, Ioana Nestorescu şi Elena Gheorghe, studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Designul perucilor a fost realizat de Andreea Săndulescu, iar mişcarea scenică de Monica Mihăescu – un alt punct forte al spectacolului, care îmbină elemente de dans baroc şi contemporan mai ales în planul figuraţiei, „animalele” şi „plantele” participând la desfăşurarea acţiunii.

De foarte multe ori, când vizionăm un spectacol pe scena operei naţionale, putem să remarcăm câteva voci frumoase, iar dacă partitura este deosebit de dificilă, câţiva interpreţi care au reuşit să cânte corect. Producţia studenţilor de la conservator pare să aducă speranţa unui spectacol de calitate, care să revigoreze scena profesionistă. Aflaţi, unii dintre ei, la început de carieră, cei şapte solişti au dovedit nu numai calităţi vocale şi tehnice, dar mai ales o bună înţelegere a stilului, cu toate că muzica barocă este obiectul de studiu al unui modul separat, iar profesorii de canto şi studenţii deopotrivă sunt interesaţi mai mult de opera din secolul al XIX-lea.

Este meritul mai ales al celor care au asigurat pregătirea muzicală a studenţilor (Mihai Vârtosu şi Andreiana Roşca într-o primă fază şi Verona Maier şi Mihai Ghiga în etapa premergătoare lucrului cu orchestra). Impresionant a fost modul în care soprana Rodica Vică a dat viaţă personajului principal. Solista a reuşit cu adevărat să vrăjească publicul prin bogăţia expresivă a interpretării, trecând cu uşurinţă de la control şi dominare la panică şi deznădejde.

Rolul Alcina este provocator atât ca joc dar mai ales din punct de vedere vocal, cerând virtuozitate, lirism în anumite momente, accente dramatice în altele, evoluând de la trilurile hipnotice din prima arie la tonuri agresive susţinute pe vocalize ample. Interpreta rolului Oberto, soprana Ana Cebotari a strălucit atât prin calităţile tehnice şi căldura vocală cât şi prin naturaleţea scenică, personajul fiind exponentul inocenţei care învinge jocul malefic al Alcinei.

Perechea Bradamante – Ruggiero (mezzosopranele Adina Secobeanu şi Emanuela Pascu) şi Melisso (basul Iustinian Zetea) au fost reprezentaţii altor două valori: dragostea şi înţelepciunea. Simpatic a fost cuplul Morgana – Oronte interpretat de soprana Veronica Anuşca (Premiul I la ediţia din 2011 a concursului Maeştrii artei lirice) şi de tenorul Nicolae Simonov. Cei doi interpreţi au adus pata de culoare, elementul comic în desfăşurarea acţiunii, fiind întâi confuzi, induşi în eroare şi apoi puşi în faţa realităţii.

Singurele puncte în minus revin orchestrei, unde intonaţia nu a fost întotdeauna curată. Cu acest aspect rezolvat şi cu folosirea instrumentelor de epocă, reprezentaţia ar fi putut sta în picioare pe orice scenă europeană. Violonistul Mihai Ghiga a avut o contribuţie majoră, realizând momentele de solo. A fost un spectacol convingător, a cărui derulare „a curs“ în ciuda multelor şi complicatelor pagini solistice (Alcina a avut nu mai puţin de 5 arii), echilibrat din punct de vedere tensional, colorat, tradiţional şi modern în acelaşi timp.

Am asistat nu numai la succesul artiştilor, ci la triumful muzicii baroce în mediul artistic românesc, unde iniţiativele de acest fel aparţin doar unor entuziaşti. Este interesant cum proiectele ambiţioase ale Universităţii Naţionale de Muzică au parte întotdeauna de public numeros, entuziast şi satisfăcut, indiferent dacă este vorba de operă barocă sau contemporană, aşa cum a fost cazul spectacolului cu Orestia II de Aurel Stroe, prezentat în octombrie 2010.

Alcina de Händel va fi interpretată de aceiaşi tineri artişti în data de 7 mai a.c. pe scena Opere Naţionale din Bucureşti, sub conducerea dirijorului Adrian Buciu. Le dorim succes şi sperăm că producţia va fi integrată în următoarea stagiune!

sursa

Expozitia de final de semestru

2011-02-21T09:43:00.001-08:00

UNARTE Scenografie anul I expozitia de final de semestru

Schite de personaje

2010-12-09T08:18:00.000-08:00

Pe urmele lui Joan Miro

2010-11-26T10:36:00.000-08:00

Concursul de artă plastică organizat de Compania Naţională Poşta Română S.A., sub Înaltul Patronaj al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, „Arta ca mijloc de comunicare – Pe urmele lui Joan Miro”, şi-a desemnat câştigătorii pe 24 noiembrie a.c., în urma evaluării de către juriu a lucrărilor înscrise în concurs.

Autorii primelor patruzeci de lucrări selectate de juriu vor primi din partea C.N. Poşta Română S.A. câte un catalog ce va conţine imaginile celor mai apreciate lucrări din concurs, iar tablourile lor vor face obiectul unei expoziţii de artă, urmând a fi licitate în cadrul unui eveniment caritabil, organizat de companie în data de luni, 29 noiembrie a.c.

Autorii primelor patruzeci de lucrări selectate de juriu

În ceea ce priveşte componenţa juriului concursului, s-au alăturat demersului C.N. Poşta Română S.A. Alexandru Ghilduş, Preşedintele juriului, Prof. Univ. Dr. Decan al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Petru Lucaci, Preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, Eugen Alexandru Gustea, Şef Catedră Grafică, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Marius Fecioru, Secretar de Stat în Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, Camelia Enăchioiu, purtător de cuvânt al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, Ariadna Avram, Preşedinte al Fundaţiei Löwendal şi Director al Muzeului Löwendal, şi Nicoleta Micu, Şef Serviciu Relaţii Publice C.N. Poşta Română S.A.

Ioana Nestorescu - locul 21

Va asteptam luni, 29 noiembrie ora 18:00, la galeriile Muzeului Naţional Filatelic din Calea Victoriei nr.12, situat în incinta Muzeului Naţional de Istorie la inaugurarea expozitiei în care vor fi prezentate lucrările. Vernisajul va fi urmat de o licitaţie organizată în scop caritabil, susţinută de Casa de Licitaţii Goldart. Întreaga sumă obţinută cu această ocazie va fi donată UNICEF România pentru reabilitărea unor şcoli din zonele afectate de inundaţiile din iunie 2010.

Scenografie - Tema 1

2010-10-23T08:52:00.001-07:00

www.unarte-scenografie.blogspot.com

Peter Pan

2010-06-21T21:01:00.000-07:00

Activistii

2010-02-07T10:04:00.000-08:00

O fotografie de poveste...cu poveste...

Vezi si Luci Gurzun

Copilarie

2010-02-07T10:02:00.001-08:00

Les amis

2010-02-07T09:52:00.000-08:00

Portrete fara voie

2010-02-07T09:39:00.001-08:00

Nemurirea sufletului sau arta de a nu face nimic

2010-02-07T09:32:00.000-08:00

Vise si chipuri II

2010-02-07T09:30:00.000-08:00

Vise si chipuri I

2010-02-07T09:18:00.001-08:00

Domnisoara Olga

2009-01-06T23:00:00.000-08:00

Domnişoara Olga

- Tati, eu o să mă fac cosmonaut!

Îl ţineam strâns de mână şi mergeam pe strada Progresului, înspre bariera din Ostroveni. Aveam oră de pian cu Domnişoara Olga, fostă balerină la Opera Română din capitală.
Domnişoara Olga era de un calm inimaginabil chiar şi atunci când degetele mele mici şi lungi loveau obraznic şi nearticulat clapele pianinei. Avea o tristeţe copleşitoare, aşa îi auzisem pe ai mei spunând... Uneori rămânea cu privirea pierdută, lângă fereastra camerei sale mici cu miros de naftalină şi zambile. Era atât de frumoasă, cu toate că amintirile şi tristeţile se încrustaseră pe vecie în chipul ei blând. Când îşi trecea mâna prin păr, deschidea în gestul ei o lume minunată a amintirilor.

- Tati, eu mă fac balerină când o să mă fac mare!
- Mai bine te faci cosmonaut.
- Ce-ai aia un cosmonaut, tati?
- Cosmonautul este un om care merge în cosmos.
- Şi ce-i ălă un cosmos, tati?
- Cosmosul e sus în cer; acolo e casa extratereştrilor; cosmonautul zboară cu o navetă spaţială şi când îi prinde, îi trage de urechi.
- Ahaaaa.... da’ cât de sus zboară cosmonautu’ tati?
- Sus, sus de tot; şi pluteşte în cosmos.
- Pluteşte???
- Da, pluteşte.
- Ahaaaa....

Din ziua aceea am început să inventez motive să nu mai merg la orele de pian. Nu mai vroiam să mă fac balerină. Vroiam să mă fac cosmonaut.

Linia 10, zona E; vagon 6.
Bucureşti fără zăpadă.

Am luat două întregi şi două jumătăţi de bilete; şi fiindcă mie chiar îmi place cafeaua în Gara de Nord, ca să nu mai spun că nu-mi mai place să alerg după tren, am ‘savurat’ preţ de o oră, o cafea cu lapte şi o bătaie cu paie şi suc de portocale.
Şi-un coniac pe sub masă căci bătaia cu paiurile a fost nimic pe lângă bătaia cu cartofii şi ketchup-ul.
Doi. Sunt doi. Bine prinşi de scaunele din tren, cu câte o sticlă de apă minerală şi câte un măr în mână. Fiecare la fereastra lui. Iar noi, ca nişte părinţi cuminţi, cu mp3-urile în urechi, înfipte bine.
‘Ȋn sfârşit, mult aşteptata vacanţă de sărbători!’ şi credeam cu tărie că voi reuşi să mă odihnesc puţin, măcar o zi din cele paisprezece care urmau să vie, în ciuda faptului ca ei doi sunt mai mulţi decât mine, chiar dacă sunt atât de mici. Dar, această vacanţă a fost bine planificată, faţă de altele pe care nici nu vi le puteţi imagina; liniştea şi odihna mi-au fost promise de unchiul Laci (a se citi Loţi) care m-a asigurat că distracţia copiilor va avea loc departe de canapeaua şi de telecomanda mea.
Ajunşi în Sfîntu Gheorghe de Covasna copiii au sărit din tren ca-ntr-o piscină, în zăpada moale, prima pe care o vedeau după un an. I-am târât cu greu la maşină promiţându-le că prima bătaie cu zăpadă, şi ce-or mai vrea, va fi mâine dimineaţă la prima oră pentru că acum e aproape noapte şi încep spiriduşii să umble pe străzi să afle care copiii sunt cuminţi şi care sunt neascultători.

- Pff.. să stăm cuminţi.
- Mâine dimineaţă te bag cu capu’ în zăpadă.
- Taci Vlad, n-ai auzit că trebuie să stăm cuminţi?!
- Da’ chiar nu glumesc, mâine te bag cu capu’ în zăpadă!
- Tatiiiii... Vlad zice că o să mă bage cu capu’ în zăpadă!
- Erin! Taci din gură că ne aud spiriduşii!

Dis-de-dimineaţă se face aşa: se iau doi copii, unchiul Laci şi mătuşa Magda, două sănii, un rucsac de haine de schimb şi se aruncă în maşină până la Şugaş, la derdeluş.
Ah... preţioasele mele momente de linişte....

Mi-aduc aminte că eram atât de mici încât încăpeam sub zăpadă. Nu închideam un ochi toată noaptea la gândul că dimineaţă fugeam sus, în spatele blocului la derdeluş, târând după noi sănii grele ca nişte saci de cartofi. Şi când ne dădeam drumul de acolo de unde părinţii nici nu trebuiau să ştie cât de sus este sus, chiuiam de ne zburau căciulile de pe urechi...
Erau iernile acelea minunate cu nămeţi de zăpadă, cu fulgi imenşi la care ţineai capul pe spate şi gura deschisă până-ţi îngheţau toţi dinţii şi tot nu te lăsai până nu prindeai câţiva mai graşi. Iarnă cu derdeluşuri pline de copii cu obraji reci şi roşii şi cu ţurţuri pe la nas, cu chiote şi stigături; iar câinii noştri care trageau la sănii mânaţi de fulare lungi de lână primeau răsplată o trântă bună în zăpadă; iarnă cu miros de cozonac făcut în casă, cu miros de portocală şi fistic, de brad şi vanilie.
Ah.. şi laptele cald cu mămăliguţă pe care-l primeam ca pe o răsplată a lungii nostre trude prin nămeţi, când intram în casă, transpiraţi şi cu hainele leoarcă, spre disperarea mamei care se chinuia să ne usuce cât mai repede, dârdâiam şi...

- Da’ de ce dârdâiai, mami?
- Pentru că îmi place cum sună cuvântul ăsta, de ce crezi?
- Aaa... eu credeam că dârdâiai de frig...
- V-aţi întors?
- Da’ tu nu vezi că ne-am întors?
- Şi asta e adevărat, ar fi trebuit să-mi dau seama că v-aţi întors. Daţi-vă jos din patul meu că sunteţi uzi leoarcă.
- Şi dârdâim.
- Hai, la baie! Hainele jos!

Le-am făcut mămăliguţă cu lapte şi le-am povestit despre Domnişoara Olga. Au fost profund impresionaţi şi când am terminat povestea...

- Bine dar acum putem să ne ducem sus la televizor că începe Xiaolin Showdown?

Corneille

2008-11-24T14:08:00.000-08:00

Corneille este un om cu o dunga pe frunte.

sub frunze linistea e adanca.

un om pe care-l iubesti la fiecare miscare a mainii, la fiecare ridicare a fruntii, la fiecare tristete rostita;

Drumuri s-au sfarsit intre noi; ca firele de ata atarnate, dupa ce se infasoara lumea;

in pasii nostri tristi.

Si apoi, drumuri desenate pe hartie cu precizii de bisturiu – hatri ale sufletului.

Si apoi amintirile de femei degizate in barbati sau curve;

Cand ne vom sterge ochelarii aburiti, cu mainile reci si tremurande, ne vom aminti pacatele si ne vom intalni amintirile.

Toamna tarziu, oamenii se asteapta, unul pe celalat la capatul drumului;

cand ferestrele sunt inchise de celalta parte a strazii, ni se intampla uneori sa ne deschidem pleoapele ca niste timpuri trecute de noapte;

si soapte ne acopera buzele;

Tu nu dormi, eu vizez.

Dincolo de respiratii, in grefa ochilor, Corneille, este un om care tanguie inca dupa jucariile pierdute, trenuri holograme si o lume abstracta.

Atunci cand Corneille isi trece mana prin par, viseza. Este un om nici ca un vultur, nici ca un parinte, este o lume de fier.

Este gestul meu.

As fi vrut sa am visele la fel de frumoase; as fi vrut sa am trupuri de femeie, in fiecare zi altul….

Corneille rade cu sufletul. Pasii ei ne dau blandetea salciei cu fruntea ranita.

Important e sa te gasim de mana cu omul pe care il iubesti, Corneille….

Un sfarsit de saptamana in imagini....

2008-11-15T11:42:00.000-08:00

Tatal meu

2008-09-30T09:56:00.000-07:00

Articol de Gheorghe Deaconu

CONTEMPORANII MEI

HORIA NESTORESCU-BĂLCEŞTI: Sacerdot în altarul Bălcescului

Cu profesorul Dumitru Andronie, evocat în „episodul” anterior, am inaugurat o nouă familie spirituală a contemporanilor mei: istoricii. Filologia a făcut, dintotdeauna, casă bună cu istoria, iar în ceea ce mă priveşte, istoria a fost, alături de geografie, una din disciplinele preferate ale adolescenţei mele studioase. A contribuit la aceasta şi profesorul Florea Rădulescu, eminentul dascăl de istorie al Râmnicului din anii ’50 – ’60, care avea un mod sistematic şi eficient de a preda: te învăţa cum să înveţi. Învăţătura lui şi aprofundările ulterioare m-au condus la înţelegerea faptului că istoria este mai mult o metodă decât o ştiinţă, chiar dacă, prin afirmarea acestei convingeri, risc să-i supăr pe prietenii mei istorici. Conlucrarea mea cu această breaslă intelectuală a fost semnificativă, de aceea exponenţii ei se vor regăsi printre protagoniştii serialului publicistic. Cel pe care-l voi evoca în textul de faţă ocupă un loc special printre istoricii vâlceni. Nu era vâlcean, de origine, dar, ca atâţia alţi fii adoptivi, s-a îndrăgostit de Vâlcea, s-a stabilit aici şi a investit timp, efort şi suflet – incomparabil mai consistent decât mulţi dintre vâlcenii de baştină – în reconstrucţia culturală a Vâlcii contemporane. Jurist prin formaţie, dar istoric prin vocaţie, el a îmbrăţişat muza Clio, cu experienţa pe care o acumulase cultivând ştiinţa disciplinată a dreptului. Cele două iniţieri complementare (peste care s-au suprapus altele, mai mult sau mai puţin ezoterice) au constituit plămada spirituală a personalităţii protagonistului meu de astăzi. Numele lui are prestanţă în Vâlcea, în ţară şi în lume: Horia Nestorescu-Bălceşti. Supranumele îl poartă cu vrednicie şi demnitate: încă din tinereţe, şi-a consacrat capacitatea intelectuală cercetării şi valorizării operei şi personalităţii lui Nicolae Bălcescu, iar rezervele de voinţă, energie şi putere le-a materializat în edificarea şi conducerea, în vatra Bălceştilor, a unui Aşezământ ştiinţific şi cultural, care devenise în anii ’70 ai secolului trecut un institut de ţinută academică. În cartea sa de vizită, calitatea de director-fondator al Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu” umbreşte toate celelalte titluri, oricât de spectaculoase şi impresionante. Ctitoria de la Bălceştii pe Topolog rămâne opera sa ştiinţifică şi managerială fundamentală. Era în 1968, adică acum exact 40 de ani. Oricât i-aş irita pe unii dintre contemporanii mei, reiterez afirmaţia că 1968 este un an de răscruce în istoria modernă a Vâlcii. Şi nu pentru că, istoriceşte, s-a întâmplat să fie momentul de apogeu al „dezgheţului” ideologic al sistemului comunist, şi nu pentru că, tot istoriceşte, s-a întâmplat ca, prin noua reformă administrativ-teritorială, judeţul Vâlcea să reapară pe harta ţării. Acestea erau „accidente” de istoricitate, de suprafaţă. În profunzime, lucra adevărata logică a dezvoltării, care înseamnă deopotrivă evoluţii istorice şi acumulări structurale, plasând istoria în dinamica raportului sincronie-diacronie. Cultura vâlceană se afla, atunci, în primăvara lui 1968, într-un ceas de graţie: zestrea istorică putea să se transforme în contemporaneitate activă, moştenirea putea deveni creativitate. Aceasă şansă unică – de a preface virtualităţile în realităţi – a fost înţeleasă de tinerii lideri culturali ai Râmnicului. Printre istorici, strălucea numele lui Horia Nestorescu. La numai 30 de ani, el a lăsat Capitala, cu bibliotecile, institutele şi celelalte privilegii intelectuale şi sociale, şi a venit în vatra Bălceştilor, spre a face apostolat cultural de înaltă clasă. A avut norocul, ca şi ceilalţi exponenţi ai tinerei generaţii culturale, să conlucreze cu un manager ambiţios, voluntar şi pragmatic: Vasile Roman. Ceea ce a urmat – se cunoaşte: Horia Nestorescu -Bălceşti „a scris” un capitol de istorie culturală, care ar merita studiat pentru semnificaţiile şi performanţele travaliului său. Aşezământul de la Bălceşti devenise, în anii ’70, centrul ştiinţific al bălcescologiei şi unul dintre topos-urile creatoare ale culturii vâlcene: în jurul muzeului s-a constituit o puternică organizaţie nonguvernamentală, s-a închegat o intensă mişcare intelectuală, care a rodit pe multiple planuri: ştiinţific, cultural, editorial: reunuini academice de profil la nivel naţional, concursuri şi festivaluri de poezie, de asemenea cu participare naţională, evocări istorice şi spectacole de teatru, colecţii şi publicaţii de specialitate. Fapta şi „lupta” lui Horia Nestorescu, în „tabăra” de la Bălceşti, poartă pecetea spiritului revoluţionar al paşoptismului, descătuşător de energii şi deschizător de zări. Apogeul acestei „campanii” l-a constituit călătoria de studii şi documentare a lui Horia Nestorescu-Bălceşti la Palermo, în Italia, pe urmele lui Nicolae Bălcescu, în vederea identificării şi repatrierii rămăşiţelor sale pământeşti. O misiune deopotrivă sacră şi profană, ştiinţifică şi civică, culturală şi morală. O misiune, previzibil, imposibilă, dar încărcată de aura misionarismului, care împodobeşte icoana marelui patriot şi revoluţionar român. Rezultatele acestei memorabile expediţii s-au materializat în două evenimente: unul, artistic, spectacolul „Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” de Doru Moţoc (rod al elevatei prietenii dintre scriitor şi istoric), realizat de admirabila trupă a Teatrului Popular, care l-a adus, simbolic, pe nefericitul exilat, pentru prima dată, acasă, în vatra Bălceştilor; celălalt, editorial, volumul „Nicolae Bălcescu – urme în bronzul istoriei” de Horia Nestorescu-Bălceşti, care este deopotrivă un studiu temeinic şi un poem inspirat, îngemănarea dintre rigoarea documentară şi lirismul distilat aducând aminte de „Românii supt Mihai Voevod Viteazul”, cartea de căpătâi a istoricului şi scriitorului paşoptist. Transcriu, din capitolul final al cărţii, un pasaj rezonant cu cadenţele scrisului bălcescian: „Cel care a deschis marea carte a istoriei spre a ne zugrăvi figura legendară a voievodului – unificatorul pământurilor româneşti –, va intra el însuşi în ea, în focul luptei pentru făurirea naţiunii şi o va străbate ca un simbol al patriotismului înflăcărat, al devotamentului până la jertfa supremă.” Autorul ne dezvăluie, în final, cine era, în esenţă, adevăratul Bălcescu: „Din cerdacul conacului de la Bălceşti, sau poate din cel de la Orliţa a privit el pământul acesta şi s-a coborât între clăcaşii care-l lucrau, şi aşa i-a cunoscut, i-a înţeles; şi aşa i-au devenit dragi. Nu, el n-a fost un boier «luminat» cu dragoste pentru truditorii pământului; el a fost un fiu spiritual – al acestora. El a văzut în braţul ţăranului pe mânuitorul plugului roditor de bucate, el a văzut în braţul ţăranului român pe purtătorul armei eliberatoare.” Adevărul revelat de Horia Nestorescu -Bălceşti mă obligă să recunosc, dureros, cât de departe sunt „boierii” de azi, mai mult sau mai puţin „luminaţi”, de boierii români de la 1848... Toate acestea, făptuite cu ştiinţa cărturarului, dar şi cu talentul managerului, au durat până într-o zi. La începutul anilor ’80, cei mai negri din „epoca de aur”, un activist de partid, mai îndoctrinat şi mai zelos decât noi, comuniştii de rând, şi care, ajuns diriguitor al culturii vâlcene, suferea de o gravă alergie printre intelectuali, a crezut că-l poate face pe Horia Nestorescu-Bălceşti mai mare decât era şi l-a „promovat” în ierarhia de la judeţ. Poate că gândul a fost bun, dar rezultatul a fost dezastruos: după ce a smuls gorunul din solul său natural şi l-a strămutat într-un mediu artificial şi viciat, stricând practic rostul omului şi deturnând destinul cărturarului din matca lui firească, Activistul l-a abandonat, lăsându-l pradă sistemului dominat de dictatura activiştilor asupra intelectualilor, deşi aceştia aveau acelaşi carnet de partid. Mascarada mazilirii lui Horia Nestorescu de la conducerea Muzeului Judeţean rămâne o pagină ruşinoasă pentru cel de al nouălea deceniu cultural al Vâlcii, guvernat de Activist. De atunci, viaţa lui Horia Nestorescu-Bălceşti a fost o permanentă şi dramatică pribegie, similară, mutatis-mutandis, aceleia a marelui său patron spiritual. În anii care au urmat, Horia Nestorescu -Bălceşti a parcurs numeroase şi interesante experienţe, unele fiindu-mi puţin cunoscute şi depăşind puterea mea de înţelegere. Pentru mine, însă, independent de calităţile şi demnităţile sale actuale, Horia Nestorescu-Bălceşti rămâne cel mai productiv bălcescolog contemporan şi cel mai performant manager al patrimoniului istoric şi cultural al Vâlcii. El face parte dintre cei care, asemenea lui Camil Petrescu, monografistul literar al lui Bălcescu, a văzut idei şi s-a bătut pentru a le pune în acţiune. Un om pentru o idee – iată definiţia ideală a lui Horia Nestorescu-Bălceşti. La împlinirea a 70 de ani de viaţă, se cuvine să recunoaştem meritul istoric al lui Horia Nestorescu-Bălceşti, în propria sa formulare: „I-am ’nălţat o casă – lui, Bălcescului, aici în Bălceştii săi.” O casă pentru cel rămas, din prea multă dragoste de neam, fără o casă, fără o vatră, fără o ţară. Mai mult, ctitorul Aşezământului din vatra Bălceştilor a făcut din această casă un altar, în care a instituit un cult al lui Bălcescu, un cult al patriotismului activ, creator de etos, un cult laic, care pune să lucreze ideea de patrie, atât de dezavuată azi de europeniştii de conjunctură, care uită că Bălcescu a fost un european de elită, dar a rămas un român autentic. Horia Nestorescu-Bălceşti conferă patriotismului bălcescian o aură de sfinţenie, întemeiată pe jertfa de sine, şi ne oferă destule argumente pentru a-l aşeza pe Nicolae Bălcescu, alături de Constantin Brâncoveanu, printre martirii români. Cu sau fără canonizare, Bălcescu, cel crucificat la vârsta Mântuitorului, şi-a câştigat dreptul de a intra pentru totdeauna în calendarul sacru al românităţii.

Gheorghe Deaconu

Passepartout de vise

2008-09-07T03:36:00.001-07:00

Remi Boyer – artistul fără chip

2008-08-10T00:49:00.000-07:00

"Degeaba veţi încerca să descoperiţi, în cărţi, reviste, ziare sau pe internet, vreo poză de-a lui Remi Boyer."; scria Vlad Sauciuc in 05.02.2008 cu 3 zile inainte de Conferinta "neconventionala" de la sala “I.C.Brătianu” a Universităţii “Dalles” din Bucureşti.

Reproduc in continuare articolul aparut in Jurnalul.ro - Artistul fără chip

"Singura fotografie existentă datează de câteva decenii şi a fost publicată, fără autorizarea sa, în contextul unui scandal stârnit de înfiinţarea „Grupului de la Teba”, o organizaţie ce reunea ezoterişti de marcă din întreaga lume, dintre care unii aveau poveşti personale controversate.

Dar cine este Remi Boyer, şi de ce nu vrea să îşi arate înfăţişarea ?

Pe cartea lui de vizită scrie, simplu: Scriitor şi caligraf. Să recunoaştem, ultimul cuvânt este din ce în ce mai rar rostit astăzi, când aproape nimeni nu mai scrie „de mână”, ci folosim, cu toţii, tastatura computerului. Caligrafia, arta scrisului frumos, duce cu gândul la manuscrisele medievale împodobite cu miniaturi, pe care călugării copişti se străduiau să le reproducă cu acribie, în ore lungi de muncă migăloasă.

În spatele celor două cuvinte, se ascunde însă o personalitate fascinantă.

Născut în 1958, Rémi Boyer a început de foarte tânăr să exploreze lumea avangardei şi a suprarealismului, dar şi pe aceea a tradiţiei esoterice şi a căilor de trezire spirituală. De atunci, şi-a dedicat întreaga viaţă întemeierii unei noi alianţe între filosofiile deşteptării şi avangardele artistice.

Fascinat de dadaiştii lui Tristan Tzara, dar şi de suprarealistul Andre Breton, şi considerând literatura ca pe o formă de metafizică, Boyer s-a înscris activ în mişcarea literară a anilor ‘80, trăind experienţe de neuitat în cadrul revistelor de tradiţii şi avangardă, L’Originel (Originalul), condusă de Charles Antoni şi, mai târziu, Pris de Peur (Cuprins de frică), publicaţie a Casei Suprarealiştilor, girată de Paul Sanda.

Ocazional, a colaborat cu numeroase reviste de avangardă din Europa, printre care Supérieur Inconnu (Superior Necunoscut),”superba şi impertinenta publicaţie întemeiată de Sarane Alexandrian”, după cum a numit-o chiar el, Place aux sens (Loc simţurilor), La Soeur de l’Ange (Sora Îngerului), etc. Colaborează, de asemenea, din 2007, la revista lunară on-line Vendémiaire şi la publicaţia trimestrială românească „Iniţierea”

Din 1992, conduce revista L’Esprit des Choses (Spiritul lucrurilor), specializată în studierea filosofiei lui Louis-Claude de Saint-Martin, a martinismului şi a franc-masoneriei egiptene. Se ocupă, de asemenea, de colecţia Carnetele unui franc-mason egiptean şi animă, din 1996, cronica literară La Lettre du Crocodile (Scrisoarea crocodilului).

Autor a circa cincisprezece eseuri, traduse în mai multe limbi, Rémi Boyer s-a orientat, în ultimul timp, către scrierea unor poveşti filosofice, care se adresează atât copiilor cât şi adulţilor, precum şi a unor texte destinate încurajării discuţiilor filosofice cu copiii.

Printre cărţile sale se numără : Erotism & Erotică (Rafael de Surtis & Editinter, 2004) ; Trezire spirituală şi Incoerism (Arma Artis, 2005) ; Câteva consideraţii nebune despre Absolut (Rafael de Surtis, 2006) ; Franc-masoneria, o cale de evoluţie spirituală (Rafael de Surtis & Editinter, 2006), Haïku-uri incoeriste (Arma Artis, 2006 ), Fragmente incoeriste (Arma Artis, 2006), Amanta din Shambu şi Nebunul din Shakti (Rafael de Surtis 2006), Discursul de la Veneţia (Rafael de Surtis 2007), Vrăjitoarele celor Şapte Lacuri (Rafael de Surtis 2007).

În afara activităţii sale literare, Rémi Boyer este şi un pasionat ezoterist, fiind întemeietorul sau liderul unor Ordine Iniţiatice de sorginte masonică, martinistă şi rozi-cruciană, precum şi un cunoscut activist în domeniul drepturilor omului.

Prin tot ceea ce face, Boyer vine în întâmpinarea căutătorilor sinceri ce bat la porţile Iniţierii, pe care îi învaţă că tot ce vor să ştie se află înlăuntrul lor. Adevărata cunoaştere, ceea ce este ascuns, nu trebuie aşadar căutată altundeva decât în noi înşine. Însă pentru a izbândi, trebuie să ne eliberăm de condiţionările acumulate de-a lungul anilor, de la naştere până azi. Aceste condiţionări au generat “Persoana”, “Individul” care suntem, prin crearea unor măşti, a unei armuri cvasi-impenetrabile, ce înconjoară Fiinţa, esenţa, scânteia Divină, Dumnezeul ascuns în cel mai îndepărtat ungher al sufletului nostru.

Ei bine, tocmai această Fiinţă este miza, sensul, scopul căutării iniţiatice. Ca atare, tot ce avem de făcut este să străpungem învelişurile concentrice ale Persoanei, să le zvârlim cât colo, şi să dăm la iveală Fiinţa, Esenţialul, Regele ascuns în noi.

Una dintre numeroasele consecinţe ale acestui risc asumat, este des-figurarea. Renunţarea la chip. Înlăturarea măştii pe care o vedem, zilnic, atunci când ne privim în oglindă. Pentru că ea este, în sine, o condiţionare, generând alte şi alte condiţionări şi prejudecăţi. Nu suntem frumoşi, nici urâţi, nici spâni, nici bărboşi, nu avem ochii albaştri, nici negri, ori nasul cârn sau coroiat. Nu suntem nicicum. Fiindcă Fiinţa din noi este una şi aceeaşi, deposedată de tot ce ţine de “a avea” şi “a face”.

Iată, deci, cheia misterului. Nu veţi găsi, niciodată, nicăieri, vreo poză de-a lui Remi Boyer, fiindcă el nu vrea să fie recunoscut după asta.

Ci după scrierile sale, după ceea ce există, după Fiinţa sa.

Dar îl vom putea vedea cu toţii, pe viu, Sâmbătă, 9 Februarie, la orele 14,00, într-o conferinţă neconvenţională, cum numai el ştie a face, la sala “I.C.Brătianu” a Universităţii “Dalles” din Bucureşti, sală aflată peste drum de frumoasa Biserică a Amzei, lângă piaţa cu acelaşi nume.

Este o ocazie ce nu trebuie pierdută. "

La 6 luni dupa aparitia acestui articol am fost invitata la Libraria Mihail Sadoveanu, la lansarea cartii sale, in calitate de fotograf.

....

Sphinx Colibri

2008-07-28T08:03:00.000-07:00

Plecand spre Sinca Veche din Sighisoara, la 10 km de Persani ne-am oprit la un popas pe marginea drumului sa bem o cafea. Am zarit la un moment dat printre jardinierele de flori o insecta cel putin ciudata despre care ne-am dat cu parerea ca ar fi "albina mare", viespe, bondar si altele ce se delecteaza cu polen. Ne-am intrebat daca nu cumva o fi vreo specie de fluture... dar nu...

Am "umblat" cu camera foto dupa minunatia aia mica mai bine de o jumatate de ora, facand cadru dupa cadru si am reusit in cele din urma s-o fotografiez, destul de bine, zic eu!

Pana sa ajungem acasa si sa apelam la prietenul nostru bun Google si amicul sau YouTube ne-am tot gandit ce poate fi, dat fiind faptul ca dumneaei avea pene in coada minuscula, prin urmare nu avea cum sa fie insecta, dar totusi, n-avea cioc ca un colibri veritabil.

Ajunsi acasa am studioat fotografiile si am cautat informatii...

Se pare ca este un amestec rafinat de pasare si insecta, culegatoare de nectar, ce se aseamana cu micutele colibri; ele se numesc Sphinx Colibri (pot fi observate si in zona Baile Herculane, pe traseul Visul unui colibri verde: 6b/6b+; traseu estetic -http://alpinet.org/)

Si iata si un clip gasit pe youtube in care se vede foarte bine, dat fiind faptul ca bate din aripioare exact ca un colibri! ;)

Sinca Veche

2008-07-28T07:59:00.000-07:00

Plecand de la Sighisoara duminica dis-de-dimineata ne-am gandit sa facem o mica excursie intr-un loc deosebit de care am auzit absolut intamplator. Se numeste Templul Ursitelor de la Sinca Veche.

Citisem despre Templul Ursitelor cu ceva timp inainte si mi-am propus sa ajung cat de curand acolo. Iata ca s-a intamplat si vreau sa va spun ca am fost profund impresionata de locul in sine, dar in mod deosebit de faptul ca am descoperit pe una din fotografii ceea ce multi altii au descris, ca fenomenele paranormale ce au loc aici, viziunile si visele premonitorii sunt dublate de aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere albe, invizibile in momentul fotografierii.

Prima fotografie e la lumina naturala iar cea de mai jos cu blitz.

v-o pot pune la dispozitie la rezolutie mai mare pentru studiu :)

La Sinca Veche se vine pentru legendele si misterul lacasului de cult sapat in piatra. Acestui lacas i s-a dus vestea de “Templul Ursitelor”, “Manastirea Sapata in Piatra" sau "Templul de la Sinca Veche", loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si de oaresce fenomene paranormale.

Localitatea in sine se afla in centrul tarii, la 50 de km de Brasov, 25 km de Fagaras, 30 km nord de Zarnesti, intre Cocoasa Persanilor la nord, podul peste paraul Bungetu la vest, iar limita estica e data de dealul Persanilor.

Sinca Veche apare in acte incepand cu sec.al XII-lea. si este cunoscuta, pe langa numeroasele vestigii arheologice inca nevalorificate, gratie istoricului si filologului roman Gheorghe Sincai, a carui famile isi are radacinile aici.

Dat fiind faptul ca Sinca a fost o localitate la granita intre Romania si Imperiul Habsburgic, aceasta a avut o istorie mai napastuita, influentata de comunitatile care s-au perindat in timp pe aici. Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, versiunea mai des intalnita accepta ca an al aparitiei 1742, moment cand bisericile ortodoxe sunt interzise. Sunt pareri care spun ca manastirea exista de cateva mii de ani, avand origini dacice sau chiar mai inaintate.

Templul Ursitelor are cateva inscriptii ca Steaua lui David, cu semnul Yin-Yang incoporat. Preotul de la Sinca Veche spune ca aceste insemne nu am mai mult de cateva decenii, dar ca atunci cand a intrat in slujba aici (acum mai bine de 30 de ani) aceste simboluri existau deja.

Biserica este perfect izolata si ascunsa pentru cei din exterior, legatura cu lumea de afara realizandu-se doar printr-un horn conic de vreo 10 m lungime, prin care patrunde lumina si care favorizeaza concentrarea. Majoritatea vizitatorilor raman cu fascinatia cerului de azur sau al celui instelat, al luminii difuze care te afunda in meditatii.

In 1789 pastorul reformat din Fagaras scria despre manastire: 'Manastirea este taiata in intregime in piatra de cariera si deci nu are acoperis. Este sapata cu pricepere, cu o munca uriasa, demna de mirare. Ferestrele sunt taiate lateral, atat de inguste incat calugarii cand slujesc se plimba cu cartile dupa razele soarelui'.

Controversele asupra lacasului sunt legate nu numai de imposibilitatea datarii si a stabilirii originilor sale, a autorilor insemnelor de pe pereti, ci si de arhitectura. Biserica are doua altare, ceea ce ii face pe multi sa sustina ca nu are o origine crestina. Altii sunt de parere ca in timp peretii s-au surpat si au fost unite cele doua biserici, care au existat atunci cand comunitatea de monahi si-a marit numarul. Fenomenele paranormale ce au loc, viziunile si visele premonitorii sunt dublate de aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere albe, invizibile in momentul fotografierii. (vezi foto mai sus)

Manastirea Sapata in Stanca are astazi un aspect mai trist si asta datorita 'stradaniei' vizitatorilor de a scrijeli peretii si de a lasa urma trecerii lor pe acolo prin mult gunoi. Tot vizitatorii s-au ocupat si de modificarea configuratiei, largind deschiderile si ferestrele. Pacea de odinioara este deseori omorata de muzica celor veniti la gratar la manastire.

Cetatea Rasnov

2008-07-23T09:13:00.000-07:00

Cetatea Rasnov in perioada festivalului Handmade Art Fest 18-20 iulie 2008

Night and Day

2007-08-31T06:26:00.000-07:00

Illusions of the Unknown

2007-08-31T02:45:00.001-07:00

THE VERY BEGINNING OF THE ROAD

A backpack, tomcat in a leash with an England flag neckerchief, an international train, departure emotions, 10 hours journey and this is how everything begun.
“Finally” “I hope you haven’t forgot the bottle of palinca for uncle Atila!” “Darling, don’t scare the kitten; behave yourself!” “Do you know where is the restaurant?” “Have you ever been in Hungary?” “No, actually I am going in Arad.”
I was.
The enthusiasm and the unknown‘s fascination that’s an equation with a guarantee result of success.
There are some impressions that cannot be written in a logbook. Those skinks into your mind forever and from time to time comes out… and each time brings you a simile…
I went out on lane to smoke. Budapest… Those people in my compartment were going Budapest. To visit relatives perhaps. Mother, father and the little daughter.
One of the advantages being a writer is that your workshop is in your pocket. Journeys always have a positive influence on writing and thinking. Somehow, ideas come out easily “on the road”. A locked existence in a city or a country frightens me. That’s why I am traveling a lot… stagnation is a slow and extremely painful crime for the soul.
I was going to Arad to meet a friend and than to Budapest. I have never been there. Actually, I have never been in any country from East Europe. The chance to visit these countries was always within reach, but I have ignored that. These countries are on world’s map; I never thought the idea of visiting them as an attractive one. I’ve read about these countries and I was pretty sure that I would never visit them. There is a huge geographical area where people are persecuted and they don’t have a normal life. Take Russia for example. There are Russian colonies exploited by a small class of political self-seekers. For this very good reason a lot of people from the East Europe’s countries, talented people, becalms in Occident.
Usually, if you don’t manage to buy a ticket – for any reason –it is ok. There is always a way to handle with the ticket’s controllers. Unfortunately sometimes they asks for more that you have expected…you swear at the CFR, you accept to give as much as they ask because probably they will get you off the train at the first station. No comment! You accept even the porno-romantic language of Balkan popular songs with stoicism that amazes yourself… and you might even be nice to the gypsy woman who’s selling 3 cheap magazines for the price of one. And if you don’t need magazines she will probably try to sell you something else, anything… maybe read your palm…
Usually, but not this time.
Everything was perfect. I manage to get at the train station in time, wasn’t a line at the pay-office, I’ve bought a ticket with 30% discount because I did not forgot my student paper at home as I did a thousand times before, I’ve bought a bottle of water and everything happen exactly how it supposed to happen.
I never fly. I hate to fly. I have a continuous conviction that the plane is going to crush.

ILLUSIONS OF THE UNKNOWN

The train was mad running on rails. I was watching through the window. Thoughts mixed up with images on a strange background, like a video clip full of subliminal messages…
I am trying hard to stay among people. I am trying to smile and sometimes it really works… Actually, everybody is doing that. Smiling, indulge them into an ostensible happiness… “Oh, I am so happy…” “I am so happy with my life!” I am sitting here, seat number sixty one and I am feeling like I’ve just came from another planet. I have a strange feeling of languid sleep.
Around me it is autumn, it is quiet and terrible.
I am looking at my hands. I find shadows of the past, some suffocating memories that are not supposed to be here, in the hallow of my hands… but no, these are rushing on me, more and more… suffocating me. Like I had lost my minds! No! I’ve lost my legs! I am dancing with no legs this waltz of memories. I am strongly advised not to panic and patiently wait till I will get there. But, where am I going? I am going “ando foro” (in the city)
A group of fiddlers, somewhere in this train are performing their traditional Hungarian music. They are heading to their next concert… somewhere in Europe and lately I found that they are quite famous. “Romano drom”. “Romano drom” in rromani language means “gipsy road”.
They were singing to me, singing for me, urging me to sink into the deep road of memories. A while ago I was feeding myself with dreams and illusions… but now I was embarking upon another road. Maybe tomorrow I will be someone else; maybe tomorrow I will feel something else.
Biting from the night’s darkness, holding tight my thoughts and dreams, I decided to assume that “forever” means exactly what it suppose to mean. Am I concealing in my soul all my fears? Will I ever want to look back?
In the cruel silence of this night in the shelter of my existence I still cannot kill my feelings… We are both shadows of one dream that are bounding in the late nights, lost in journeys… among people, some of them more beautiful then others, some of them strange, some of them troubled or some of them restless then others.
We are both shadows of the same dream of hope, two wax torches burning for the eternity of one love night. How far is the hour when we will meet?

Ratacirea din tine

2007-08-31T02:43:00.000-07:00

Ne-om rataci in tine, ca si-n altii,
intre petale tarzii si ceata diminetilor devreme.
Dar vin sa ceara Bun Ramas serpii peltici si filosofii tristi
La Univers se intregeste ferventul gand de Floare
Siraguri nesfarsite de alune... Sa le dam crezare
si din arhitecturi aride de manual de tehnica dentara
Sa ne alegem templul , sa fim fauritori
in asteptarile atator nopti meschine
sa intuim frumosul si coloritul
graficelor fecioare albastre
Rat sa facem calului sa-i dam sa mance
Ce naste vara din tarana oarba
Bastarzi de durere....
Te crezi doar lacrima?
Tu, esti mai mult....
Esti plansul tot al nostalgiei
Esti tristul “in zadar” rostit mereu....
Silabisesti fericirea abia nascuta
si te trezesti triumfator.
Dar cine-ti canta baladele de teama,
cand eu nu sunt si nici nu stii ca nu mai sunt,
Trubadurii inca se mai chinuie sa-si fixeze-n note drumul de argint
Si dintr-un nod marin abia ti-alegi o cana de cuvinte
O bei
O dai
O spargi
Oricum
Macelul abia acum incepe.
Corabii marginase si timide isi strang la piept cu putere ancorele ruginite
Nu vor sa plece, vor sa stea
Vor sa inceapa prin a fi tablouri in vitrine.
Dar visu-i vis, n-ai ce sa-i faci
Orricat l-ai cere altfel, nu ti se va da.
Putred in Pustiu ti-e sufletul imbatat de bolanzi fetusi incarcerati
ce-si zbiara voiosia si smulg cu gingiile sfarcurile batalioanelor.
Un fermier batran si zbarcit planteaza zi de zi in Gradina de Vis-a-Vis
Enzime spunegande.
Ah, e atat de feminin....
Ceerul abia mai poate sa muste copitele cailor bolnavi
Acestia plang, si plansul nu e de ajuns...
Un metis migdalat zboara cu aripi imprumutate
Un pelvis trandafiriu incepe sa putrezeasca in fantana casei mele
O umbra compostata are numai sase gauri din care curg puroaie rauri, rauri
Asta e o patanie din Universul vechi,
atat de efemer va fi tot ce am scris,
de-acum;
Se-ntampla vesnic sa ne nasca morti
Albastri nori si pruncii lor matahalosi....

September Sky

2007-08-31T02:39:00.000-07:00

The city of light, the city of love,
unsightly city, invisible city….

1 SEPTEMBER SKY

The bus between Budapest and Paris went by without problems but the night train from Bucharest to Budapest was quite another story. Another time, maybe….
I jumped on minutes before the bus was scheduled to leave and made my way to my seat. It will be a long journey….
A long journey indeed. I was watching through my window. The scenery was unfurling faster and faster, changing shapes and appearances by seconds. My journey-mate was sleeping, drawing out funny noises, straining himself not to sleep with his head on my shoulder, but from time to time his right hand was on my knee.
I was thinking more and more to the moment of the arrival. It seemed to be such an endless journey. Like I was in a dream, moving backwards and never get there. It was getting darker and even the road seemed to fall into my dream. We passed imaginary borders, stopped at imaginary places to drink imaginary coffee. All of these in my dream, because finally, I felt asleep.
I woke up at a certain moment. After the driver stopped the bus engine suddenly an absolute silence, despite the fact that everyone was hurry to get off. It was so bracing after the annoying rumble of the bus, as it was pity to waste it.
I get off the bus; finally I could chill off after a 48 hours journey. And there was the sky. Nothing else but the sky.
Now as I write, I can still see that white sky, that September sky. There was an overflowing of stars from the sky. Overwhelmed. There were more glims than the darkness between them, sprinkled diffuse, crowded in some places, sparser in others, concentrated in big pieces of light or dissolved into the frozen air.
It was thoroughly cold and yet I was in no hurry to pick up my luggage or to go inside the bus station.
I was speechless to the beauty of that night, feeling the wind blowing in my face, stare to that magic Paris sky, to that outer space bent over the darkness of the city.
I have been waiting night and day for that miracle to happen, me in Paris and all I could do at the moment was to stare at the sky.
Besides the magic sky that welcomed me, somehow Paris manage to have everything. The city of light, the city of love, unsightly city, invisible city…. Its atmosphere is the most romantic, its shops and hotels are the most chic, its restaurants beyond compare. It is true. Famous old song says: "Paris, Paris..." Yes, there are very few cities in the world as wonderful as Paris.
So, there I was with my head spinning round like a heavy planet. Finally I picked up my luggage. It never happens before, but this time I had no place to go. I was sitting on my backpack and I took off my Travel Book to look for the metro map. I did that before and yet I didn’t understand a thing from those little lines draw there. Thinking how foolish it was to go somewhere without a reservation, I suddenly realized that its getting darker and I would end up probably sleeping in the bus station and get robbed.
For a second, against all logic in that circumstances, I remembered about some brain diseases - not a cheap motel as you probably imagined.
There are some brains diseases, which produces illusions that you might consider from amusing to awestruck. You can feel that a part of your body is missing. You can become to believe that the dearest persons in your life, like your mother or brother, for example, are not themselves anymore, replaced by humanoids that just looks like them and of course they conspires against you. Or, you can have the strange feeling that you can see your self from your back, one-meter distance, like in some computer games.
I have to admit that, even I have no brain disease, I was kind of feeling that way. Watching myself from my back lost in the most beautiful city of Europe.
I really could use some help and while I was thinking about it I grabbed my backpack and walk out of the bus station.

2 WOODSTOOK HOSTEL

The place I was finally checked in was not so bad. Woostock hostel. 48 rue Rodier.
Often called “your home away from home” a warm and friendly atmosphere. (http://www.hostelbookers.com/hostels/france/paris/1441)
I was so lucky to find an available place. Usually you have to book in one month in advance… There were faces from all over the world…
My head was still spinning round and all I had in mind was to take a short shower and go out. I wasn’t going to waste not a minute of my time there.
I am just thinking now, as I am telling you this story, that in those moments I wasn’t realizing that it was for real. I was there but it felt like it wasn’t me.
Suddenly, here he was, dressed up to go dreaming, wrapped in vivid imagination. Moonlight becomes this kind of people beautifully. He was laughing, some kind of “crazy lunar laugh”. If he wasn’t performing himself, then he was be grinning at someone else’s antics.
He was wearing a black T-shirt with the text ENGLAND printed on it. Maybe, if he get lost, people will know where to send him back.
It did not take me a long time to recognize a strong British accent. “Dear God, I said to myself, I just hope I will not share the room with him because I will definitely not understand a word he’s saying.” Yet, he was that kind of man you just can’t help not to look, better saying, can’t help not to stare… In fact this was what I was doing. I was hoping he would not notice…It was embarrassing…
If he was the light in the room, I was more like a shadow. It was a strange feeling… And I am saying strange because I am not a carefree party type. You won’t see me wearing a lampshade on my head, tap dancing or calling attention to my self in anyway… I am more like the admiring spectator in the background. But not this time… Come on! I was the new came, I was a girl, and I should get all the attention…. Or, maybe I only wanted his attention.
I am that kind of person you may not even notice at first as I quietly and calmly, unconsciously, camouflaging myself into the background. So, what was I expecting?
We were all downstairs, in some kind of hostel’s lobby. The receptionist, half-asleep showed me the way to the dorms. I was about to share the room with three other people. But there wasn’t anybody by the time I get there. They were out, of course, having fun.

3 LA CIGALE

I was walking on Boulevard Rochechouart. I have read in my Travel Book, which is, by the way, an indispensable accessory of my journeys, about a place called La Cigale, “one of the two large rock clubs, seating 2000 for international indie, punk and hard-core bands.”
Entre a La Cigale et tout oublier. Tout sauf le palisir. Tout sauf la champagne. Tout sauf la jolie.
In case you did not know, “la cigale” means “the cicada”. The cicada is related to the harvest fly. A cicada can chirp so loud that you can hear it from half a mile away. When I heard loud music more than half a mile away I was pretty sure that I am on the right way.
I reached the club. The music was kicking, the drinks were flowing and everyone in a 500 meters radius with a fake I.D. was at the club. Settling up to the bar I ordered a bier. In a corner, as you would probably imagined. There were a lot of people. Cool atmosphere and loud – very loud – music. The place is great if you like being sociable… But sometimes I am not…
I don’t think I am particularly unattractive but don’t think I am particularly pretty either – just average. Normally I don’t bother much with make-up but I had made an effort that time. Not too much, just a subtle highlighting of the eye and some lip-gloss. When I left the hostel, I was feeling good. But, as good as I was feeling about myself, I was still a little uncomfortable with my clothes. I was not dress up properly for a rock-club. My clothes were much more revealing than attiring. Lucky, no one was looking at me, at least that was I thought, and to be honest, I did not wanted that to happen. You can imagine how embarrassed can be when you are in a rock club dressed like a rainmaker. Just near the place I was sitting there was a group of guys absorbed in trying to convince the birthday boy to dance.
Suddenly a voice whispered in my ear:
_“Hello sweetheart!”
“Hello” was ok, whispering in my ear… ok, but “sweetheart”? Please… I turned over and there was a 16 years old looking guy, he was in the club with a fake ID, for sure. I said hello back and hoped the conversation will be over with that. Well, he wanted to take me into his dreams…(car) he was talking nonsense, actually he talked for 15 minutes… I wasn’t listening. I was just looking around with my mind somewhere else. I just couldn’t get the man I saw in the hostel lobby out of my mind…
Finally, the 16 years old guy disappeared. He vanished into the crowd. Good for me, I thought to myself. But suddenly someone else appeared to notice me. I haven’t seen anybody but it just felt like someone was looking at me.
_“Good evening”
I turned instantly yellow. In front of me there was the man I was thinking about. That was rather creepy than funny. I was expected to find people from my 3000-km own country, but not him!
_“French, English?”
I was dumb. Other 5 pairs of eyes fastened on me. His friends. Awkward silence.
Suddenly I forgot my very good English and my scant French.
_“Have we meet?” (Grinning slightly and shrugged)
God, please, from all the sentences I learned from conversation guides that was the only one that I could give.
_”Maybe” he said.
Soon we were talking like we were old friends. Laughs and again a round of laughs and the tensions were broken.
As long as I live I know I’ll never forget that night. We talked for what seemed like hours. I realized that he does not know that maybe we are in the same hostel. I don’t know why but I was afraid to ask. Somehow it seemed that he did not noticed me earlier in the lobby. It was 4 o’clock in the morning and we decided to go somewhere for a coffee.
“One way or another I will have to ask him,” I said to myself thinking that at a certain point we will have to go to sleep.

4 COFFEE

_I am staying at Woostook Hostel. I finally said

_I know. He answered.

His bus was leaving in two hours.

Coltul de tacere

2007-08-31T02:32:00.000-07:00

In neantul si abisul acesta stau inchisa in clipa mea de intuneric, cersind indurare unui impasabil Destin a carui dureroasa atingere imi chinuie trupul si mintea deopotriva….
Sunt straina mie, singura si ma ghemuiesc in Clipa de Tacere, in acest colt dintre doua lumi, cu doua lumini si cu doua umbre. Sunt captiva im propriu-mi trup, carne si sange inghegate pe oase lungi…
Undeva departe si totusi atat de apropate incat mi se rasfring detalii amenintatoare, oamenii ma sfideaza constant prin miscarile lor atat de perfecte, calculate si reci.
Stau si privesc propriile-mi trairi si vise cum se zbat, incorsetate de o pasare neagra ce-mi domina Coltul…
Detaliu si ansamblu – ce monstruasa diferenta intre linistea Clipei si miscarea perfect definite a planetei, linistea ochilor mei, freamatul si agitatia umana.
Ma smulg din valtoarea vascoasa a neputintei mele odioase, ma ridic sprijinidu-ma in oasele mele si urlu in fata Destinului:
Te sfidez! Te scuip si te provoc! Am sa te prind si am sa te ascund in Coltul meu de Tacere!
Dar El pleaca indiferent, razand galagios si infernal la neputincioasele mele amenintari, pierzandu-se in neantul si abisul de dincolo de Clipa de Tacere.
Iar eu raman aici, tanjind, torturandu-ma, zgariind-mi cu unghiile trairile pe pereti unei camere goale, azvarlindu-mi ghemotoc viata la gunoi, inventand noi scheme de evadare pana la epuizare…

Moartea inimii

2007-08-31T01:47:00.000-07:00

poezia de dragoste
în lipsa totală a ei
e-o golgotă de litere
traduse-n toacă
şi-n apa vie

Mă trezesc nedumerită de ce clanţa e tot la locul ei, în uşă.
Îmi smulg de pe faţă durerea; nu cade, rămâne sângerăndă şi atârnată
Tu eşti echilibrat şi indiferent, clanţa e tot la locul ei.

Mă trezesc de-a binelea, mă-ndrept spre baie şi-n drum scrâşnesc din dinţi aruncând o privire uşii imense, urâtă ca un monstru, ba deschisă, ba închisă, ba cu clanţa în jos, ba cu tine plecat…

Oglinda de la baie e tot murdară de-atâta urâţenie nedemachiată şi iată cum se deschide în ea un hău căscat şi leneş direct proporţional cu nemernicia mea.

Te iubesc metodic, ca la carte, scoţând din mine tânjirile şi îndepărtările, mă spăl Marie Magdalenă şi mă duc să-mi fac cafeaua.
(cafeaua, odată neagră, lăsată pepervazul ferestrei mele de o vecină. Era neagră. cafeaua. fereastra.)

fără delir, fără extraveral, fără crize, te iubesc pe tine şi pe aragazul tău spălat
îmi fac cafeaua.
inima mea grasă de atâta iubire zvâcneşte, se umflă, zbiară, moare;
dar nu,
eu sunt calmă şi te iubesc de la început până la când moartea vă va despărţi….
(oricum, tu nu ştii că tu ne mereciste lo que tanto qui se dar)

Îmi cortrobăi în carne, îmi pun zahăr în cafea, îmi pun inima pe masă şi ţi-o prezint.
Iat-o! Nemernica! Vezi, am scos-o! Ia-o!

Râde-ţi plângerea. Râde-o! Cuvântul e mai dulce decât cafeaua mea
Ar trebui să mi se facă frig acum, cu inima scoasă;
Noi umplem scrumiere cu sângele ei şi ne fumăm ţigările în timp ce moartea sculptează în osul meu din piept o altă inimă;

Nu mai ştiu nimic din tot ce a fost, am agăţat în nişte cuie nişte lucruri şi le-am pus pe nişte pereţi, dar nu aici,
Nu! A, nu!
Undeva în spatele meu, în ceafă le-aş fi putut pune, dar nu mi-am dat seama.

Mă ridic, în urma mea băltoacă de sânge de inimă, pe gâtul meu, chiar în dreptul uni vene, zvâcneşte sărutul tău de acum câteva veacuri, putred şi galben (sau verde? nu-l văd prea bine)

Tu mă iubeşti, de acolo, de unde oi fi tu, până aici, unde nu mai sunt nici măcar eu; tu ne trăieşti viaţa, ne expui în vitrina imensă a zilelor, ne arăţi;

Mă ridic, în urma mea se tăvălesc vise, mă întorc, le scuip şi cele care au mai rămas mă duc să le vomit!

Mă trezesc din nou în holul de la intrare şi văd clanţa. Clanţa uriaşă, gata să mă înghită, pe mine cea-fără-de-inimă; şi se face mare, mare şi eu mă fac mică, mică, mai am puţin şi ajung să trec prin urechile acului, atât de mică mă fac
(aş fi putut să fiu foarte mare, atât de mare încât să mi se aducă cafeaua dimineaţă cu macaraua)
şi clanţa deschide o uşă mare, mare de tot iar de undeva, nu ştiu de unde, nu mai înţeleg nimic… de undeva se aude o voce ciudată:

Iubito, iar ai dat cafeaua în foc!

Le Toi du Moi

2007-08-30T09:25:00.000-07:00

Indecently obsessed

2007-08-30T09:01:00.000-07:00

i am indecently obsessed with this song

Schita

2007-08-30T08:39:00.000-07:00

cand m-am trezit azi-noapte am ramas privindu-te

aveam rasuflarile atat de aproape, incat m-ai fi putut inspira in tine

aveai ochii inchisi, texte si formule magice incrustate pe oase
aveai drumuri venoase serpuind albastre pe tample

aerul noptii si-a pierdut echilibrul si a intrat in noi

te-am privit astfel incat timpului i-a fost in zadar sa treaca

mirosul tau (mirosi a dragoste) imi umple narile

mi se scurge prin oase numarandu-mi vertebrele

cautand-o pe cea corecta de unde porneste senzatia zborului

(…)

apoi, m-am strans bine sub tine sa nu ma poata dezveli nimic si am adormit.

Mi-a fost inca o data clar, in dimineata asta, ca te iubesc.

La noapte, din nou, ca un abur, viata mea se va sfarsi in tine.

happiness is a man called Lucian

De sub carne inspre suflet

2007-08-30T08:38:00.001-07:00

Noi nu suntem decât pentru că primirea noastră se face o singură dată
şi expedierea e indiscutabil personală.

Eu ştiu când trebuie să cad.
Genunghii mei ating pământul tău, oasele mele se zdrobesc în tine;

Mai îngraşă-te dragă un pic! Ia-ţi vitaminele!

Tu, moartea mea, adu-mi tot şi ia-mi tot; cât de relativ poate fi acest tot în care ne cuibărim, ca sub o cloşcă bătrână; cloşca a timpului şi-a existenţei.

Tu ştii formula pentru întoarcerea oaselor de sub carne înspre suflet;
Eu ştiu formula scrierii pe dos, vezi; sunt şi eu bună la ceva.

Noaptea, când apari din umbra încurcată şi încolăcită a lumii, te vârăşti în mine,
Mă priveşti, mă adulmeci; sunt tot eu, pentru că am venit aici.

Eu îţi cer de pomană câteva lucruri pe care vreau să le înţelegi,
Eu îmi scriu nopţile în tine, sub talpa tăcerii tale; tu mă priveşti la fel.
Eu vreau să fiu…..

Tu înţelegi vertical sensul cuvintelor mele; dar n-au importanţă.
Mă ceri, mă dai, ba mă vrei, ba nu mă vrei; (iarăşi e relativ!)
Mă vinzi frustrărilor şi demonilor şi friicilor şi reproşurilor;
Traficant de suflete!
Eu vin înapoi de fiecare dată, chemându-mă singură, scuip ascunsul şi nevăzutul în tine, în mine, în noi;
Cheile zornăie în uşă iar tu de fiecare dată nu eşti acolo sau acolo (e relativ!)
Respir pentru ca tu să vii la mine şi să mă acuzi;
Mai naşte-mă doamne encore une fois ştiu că primirea noastră se face o singură dată
şi expedierea e indiscutabil personală.
Dar mai naşte-mă o dată de sub cloşca aia bătrână a singurătăţii mele şi de data asta,
da-mă doamne lui, să ştie că aşa am fost.
Decojeşte-mă de mine, ca pe o portocală desfă-mă şi pune-mă să fiu, să miros frumos, să fiu gustată cu plăcere, mirosită şi iubită.
Iar tu, ia-mi inima şi puneţi-o la ureche să asculţi cum de aude viaţa!

Asa cum ma vreti dumneavoastra

2007-08-30T08:24:00.000-07:00

Spălaţi-vă de mine, peste tot veacul acesta să trecem încet şi cuminţi să stăm aşezaţi pe coridoarele întunecate ale minţii.
Pe dumnezeu n-ai cum să-l suni cu taxa inversă.
Îngrozită urc în turnul de fildeş al nepăsării dumneavoastră; dumnezeul nostru sfânt aprinde lumânări în urma mea.
Ce fel de cruce preferi astăzi?
Mă aşez la masa mea de scris şi mă întreb, tăcută şi singură de data asta ce am să mai iubesc?
Scoateţi-mă din dumneavoastră să trec iarăşi prin cercurile de foc să mă apuce cuibărirea şi cititul în cafea.
Uitaţi, ai ceva ezitări pe haină, daţi-mi voie să vă curăţ. Mergeţi, mergeţi, sărutaţi-mi tâmpla şi atingeţi-mă acolo.

Mergeţi am să vă aştept tot aici, nevorbită, împăcată, aşa cum mă vreţi dumneavoastră.
Amănuntele stau sprijinite de umărul meu şi aşteaptă momentul de criză.
Ne iartă toate greşealele şi întorceţi-vă la noi cuminţi oferim ceea ce atingem ceea ce iubim se transforma în cenuşă.
Mă bate gândul unei fugiri unei ascunderi în noi. Cuvintele cad răpuse, tristeţile îmi gem întinse peste tot… câteva imagini ghemotoace se rostogolesc prin aer.
Dumneavoastră îmi dictaţi trăiri prin sms-uri iar eu le traduc frumos în clapele pianului.
Delir de cuvinte în şoaptele voastre am să vă rostesc încă o dată la noapte sensul iubirii instant întinsă pe cearceaful verde, voi fi încă o dată eu, lepădată cu păcatul în mână ţinut strâns până când sângerează. Păcatul. Mâna.
Eu ameţesc în dumneavoastră şi mă iubiţi până dimineaţă.
Eu îmi fac cafeaua, n-am dormit toată noaptea de dor şi întrebări;
Mergeţi, mergeţi, sărutaţi-mi tâmpla şi atingeţi-mă acolo. Mergeţi am să vă aştept tot aici, nevorbită, împăcată, aşa cum mă vreţi dumneavoastră.
Foarte ocupat şi interesant ca fire, domnul despre care vorbim, n-a existat niciodată cu adevărat.
Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. Aceste cuvinte sunt produsul imaginaţiei noastre, dumneavoastră sunteţi doar un cetitor.

Nasc un alt timp

2007-08-30T03:55:00.000-07:00

se naste alt timp din soapte si suspine

si uite-l cum sta, rasucindu-si gandurile in sine...

termina cu zdranganitul ala, ii zic, privindu-l cu un singuri ochi, cu celalalt mirosind spatiul dintre noi, iar el privindu-si cheile intoarse pe degete de atata rasuceala; termin si cu zdranganitul asta daca vrei, imi zice, privindu-ma cu spatiul , cu un singur ochi intors spre mine ma miroase si celalalt ramas in el.

mestec mirosuri;

imi infig mainile in aerul pe care l-ai lasat in urma,

cautand mirosul carnii tale;

cu degetele moi, petale in paleta de culori, schitez simboluri din visele tale.

acum vor putea fi spuse,

vor atarna ca niste tablouri incrustate in peretii unei galerii,

din care se vor smulge mai tarziu, cand lumea va fi plecata si paharele goale,

jumatatea mea la tine, un picior si un alt genunchi

jumatatea ta in mine, trecand din starea de soapta, catre a fi;

si uite-l cum vine, rasucindu-si gandurile in sine, tre sa ajung, tre sa ma intorc;

miros gustul tau;

gura pe gura, mi se incheaga prin oasele moi;

cu privirea atintita in prelungirea genelor, imi aluneci un sarut pe buze

mi se poate scurge prin ochi ca mai apoi sa-l vars in pantec;

si inca mai pot sa respir!

imi cos pe fata petice de piele rupte din zambetele tale;

indeasa in mine umbra ta, fa-ma iubita si femeie rodita pe din-nauntru

fara mirare, lasa-ma-npietrita, cu varfurile degetelor atinge-mi o forma;

cu carnea vie si uda, inbratisata in mine,

incap numai eu in aceasta camera care-ti pastreaza forma;

cand ai sa vii, in dimineata noptii, ai sa te arunci incaltat in pat,

intre oasele mele si coltul gurii,

ai sa-mi soptesti prin firele de par ca soarele a pus stapanire din nou pe nori

si ca esti sigur ca dimineata va rugini in transpiratiile noastre;

stii ca Dumnezeu indeasa in mine raspunsurile tuturor intrebarilor ce pe buzele tale seamana cu niste lungi poeme carliontate?