Scrieri



NASC UN ALT TIMP

se naste alt timp din soapte si suspine


si uite-l cum sta, rasucindu-si gandurile in sine...
termina cu zdranganitul ala, ii zic, privindu-l cu un singuri ochi, cu celalalt mirosind spatiul dintre noi, iar el privindu-si cheile intoarse pe degete de atata rasuceala; termin si cu zdranganitul asta daca vrei, imi zice, privindu-ma cu spatiul , cu un singur ochi intors spre mine ma miroase si celalalt ramas in el.

mestec mirosuri;
imi infig mainile in aerul pe care l-ai lasat in urma,
cautand mirosul carnii tale;

acum vor putea fi spuse,
vor atarna ca niste tablouri incrustate in peretii unei galerii,
din care se vor smulge mai tarziu, cand lumea va fi plecata si paharele goale,
jumatatea mea la tine, un picior si un alt genunchi
jumatatea ta in mine, trecand din starea de soapta, catre a fi;
si uite-l cum vine, rasucindu-si gandurile in sine, tre sa ajung, tre sa ma intorc;

miros gustul tau;
gura pe gura, mi se incheaga prin oasele moi;
cu privirea atintita in prelungirea genelor, imi aluneci un sarut pe buze
mi se poate scurge prin ochi ca mai apoi sa-l vars in pantec;
si inca mai pot sa respir!
imi cos pe fata petice de piele rupte din zambetele tale;
indeasa in mine umbra ta, fa-ma iubita si femeie rodita pe din-nauntru
fara mirare, lasa-ma-npietrita, cu varfurile degetelor atinge-mi o forma;
cu carnea vie si uda, inbratisata in mine,

incap numai eu in aceasta camera care-ti pastreaza forma;
cand ai sa vii, in dimineata noptii, ai sa te arunci incaltat in pat,
intre oasele mele si coltul gurii,
ai sa-mi soptesti prin firele de par ca soarele a pus stapanire din nou pe nori
si ca esti sigur ca dimineata va rugini in transpiratiile noastre;

stii ca Dumnezeu indeasa in mine raspunsurile tuturor intrebarilor ce pe buzele tale seamana cu niste lungi poeme carliontate?


ASA CUM MA VRETI DUMNEAVOASTRA

Spălaţi-vă de mine, peste tot veacul acesta să trecem încet şi cuminţi să stăm aşezaţi pe coridoarele întunecate ale minţii.
Pe dumnezeu n-ai cum să-l suni cu taxa inversă.
Îngrozită urc în turnul de fildeş al nepăsării dumneavoastră; dumnezeul nostru sfânt aprinde lumânări în urma mea.
Ce fel de cruce preferi astăzi?
Mă aşez la masa mea de scris şi mă întreb, tăcută şi singură de data asta ce am să mai iubesc?
Scoateţi-mă din dumneavoastră să trec iarăşi prin cercurile de foc să mă apuce cuibărirea şi cititul în cafea.
Uitaţi, ai ceva ezitări pe haină, daţi-mi voie să vă curăţ. Mergeţi, mergeţi, sărutaţi-mi tâmpla şi atingeţi-mă acolo.
Mergeţi am să vă aştept tot aici, nevorbită, împăcată, aşa cum mă vreţi dumneavoastră.
Amănuntele stau sprijinite de umărul meu şi aşteaptă momentul de criză.
Ne iartă toate greşealele şi întorceţi-vă la noi cuminţi oferim ceea ce atingem ceea ce iubim se transforma în cenuşă.
Mă bate gândul unei fugiri unei ascunderi în noi. Cuvintele cad răpuse, tristeţile îmi gem întinse peste tot… câteva imagini ghemotoace se rostogolesc prin aer.
Dumneavoastră îmi dictaţi trăiri prin sms-uri iar eu le traduc frumos în clapele pianului.
Delir de cuvinte în şoaptele voastre am să vă rostesc încă o dată la noapte sensul iubirii instant întinsă pe cearceaful verde, voi fi încă o dată eu, lepădată cu păcatul în mână ţinut strâns până când sângerează. Păcatul. Mâna.
Eu ameţesc în dumneavoastră şi mă iubiţi până dimineaţă.
Eu îmi fac cafeaua, n-am dormit toată noaptea de dor şi întrebări;
Mergeţi, mergeţi, sărutaţi-mi tâmpla şi atingeţi-mă acolo. Mergeţi am să vă aştept tot aici, nevorbită, împăcată, aşa cum mă vreţi dumneavoastră.
Foarte ocupat şi interesant ca fire, domnul despre care vorbim, n-a existat niciodată cu adevărat.
Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. Aceste cuvinte sunt produsul imaginaţiei noastre, dumneavoastră sunteţi doar un cetitor.
Noi nu suntem decât pentru că primirea noastră se face o singură dată
şi expedierea e indiscutabil personală.

Eu ştiu când trebuie să cad.
Genunghii mei ating pământul tău, oasele mele se zdrobesc în tine;

Mai îngraşă-te dragă un pic! Ia-ţi vitaminele!

Tu, moartea mea, adu-mi tot şi ia-mi tot; cât de relativ poate fi acest tot în care ne cuibărim, ca sub o cloşcă bătrână; cloşca a timpului şi-a existenţei.

Tu ştii formula pentru întoarcerea oaselor de sub carne înspre suflet;
Eu ştiu formula scrierii pe dos, vezi; sunt şi eu bună la ceva.

Noaptea, când apari din umbra încurcată şi încolăcită a lumii, te vârăşti în mine,
Mă priveşti, mă adulmeci; sunt tot eu, pentru că am venit aici.

Eu îţi cer de pomană câteva lucruri pe care vreau să le înţelegi,
Eu îmi scriu nopţile în tine, sub talpa tăcerii tale; tu mă priveşti la fel.
Eu vreau să fiu…..

Tu înţelegi vertical sensul cuvintelor mele; dar n-au importanţă.
Mă ceri, mă dai, ba mă vrei, ba nu mă vrei; (iarăşi e relativ!)
Mă vinzi frustrărilor şi demonilor şi friicilor şi reproşurilor;
Traficant de suflete!
Eu vin înapoi de fiecare dată, chemându-mă singură, scuip ascunsul şi nevăzutul în tine, în mine, în noi;
Cheile zornăie în uşă iar tu de fiecare dată nu eşti acolo sau acolo (e relativ!)
Respir pentru ca tu să vii la mine şi să mă acuzi;
Mai naşte-mă doamne encore une fois ştiu că primirea noastră se face o singură dată
şi expedierea e indiscutabil personală.
Dar mai naşte-mă o dată de sub cloşca aia bătrână a singurătăţii mele şi de data asta,
da-mă doamne lui, să ştie că aşa am fost.
Decojeşte-mă de mine, ca pe o portocală desfă-mă şi pune-mă să fiu, să miros frumos, să fiu gustată cu plăcere, mirosită şi iubită.
Iar tu, ia-mi inima şi puneţi-o la ureche să asculţi cum de aude viaţa!


DE SUB CARNE INSPRE SUFLET

cand m-am trezit azi-noapte am ramas privindu-te

aveam rasuflarile atat de aproape, incat m-ai fi putut inspira in tine

aveai ochii inchisi, texte si formule magice incrustate pe oase
aveai drumuri venoase serpuind albastre pe tample

aerul noptii si-a pierdut echilibrul si a intrat in noi

te-am privit astfel incat timpului i-a fost in zadar sa treaca

mirosul tau (mirosi a dragoste) imi umple narile

mi se scurge prin oase numarandu-mi vertebrele

cautand-o pe cea corecta de unde porneste senzatia zborului

apoi, m-am strans bine sub tine sa nu ma poata dezveli nimic si am adormit.

Mi-a fost inca o data clar, in dimineata asta, ca te iubesc.

La noapte, din nou, ca un abur, viata mea se va sfarsi in tine.



MOARTEA INIMII

poezia de dragoste
în lipsa totală a ei
e-o golgotă de litere
traduse-n toacă
şi-n apa vie


Mă trezesc nedumerită de ce clanţa e tot la locul ei, în uşă.
Îmi smulg de pe faţă durerea; nu cade, rămâne sângerăndă şi atârnată
Tu eşti echilibrat şi indiferent, clanţa e tot la locul ei.

Mă trezesc de-a binelea, mă-ndrept spre baie şi-n drum scrâşnesc din dinţi aruncând o privire uşii imense, urâtă ca un monstru, ba deschisă, ba închisă, ba cu clanţa în jos, ba cu tine plecat…

Oglinda de la baie e tot murdară de-atâta urâţenie nedemachiată şi iată cum se deschide în ea un hău căscat şi leneş direct proporţional cu nemernicia mea.

Te iubesc metodic, ca la carte, scoţând din mine tânjirile şi îndepărtările, mă spăl Marie Magdalenă şi mă duc să-mi fac cafeaua.
(cafeaua, odată neagră, lăsată pepervazul ferestrei mele de o vecină. Era neagră. cafeaua. fereastra.)

fără delir, fără extraveral, fără crize, te iubesc pe tine şi pe aragazul tău spălat
îmi fac cafeaua.
inima mea grasă de atâta iubire zvâcneşte, se umflă, zbiară, moare;
dar nu,
eu sunt calmă şi te iubesc de la început până la când moartea vă va despărţi….
(oricum, tu nu ştii că tu ne mereciste lo que tanto qui se dar)

Îmi cortrobăi în carne, îmi pun zahăr în cafea, îmi pun inima pe masă şi ţi-o prezint.
Iat-o! Nemernica! Vezi, am scos-o! Ia-o!

Râde-ţi plângerea. Râde-o! Cuvântul e mai dulce decât cafeaua mea
Ar trebui să mi se facă frig acum, cu inima scoasă;
Noi umplem scrumiere cu sângele ei şi ne fumăm ţigările în timp ce moartea sculptează în osul meu din piept o altă inimă;

Nu mai ştiu nimic din tot ce a fost, am agăţat în nişte cuie nişte lucruri şi le-am pus pe nişte pereţi, dar nu aici,
Nu! A, nu!
Undeva în spatele meu, în ceafă le-aş fi putut pune, dar nu mi-am dat seama.

Mă ridic, în urma mea băltoacă de sânge de inimă, pe gâtul meu, chiar în dreptul uni vene, zvâcneşte sărutul tău de acum câteva veacuri, putred şi galben (sau verde? nu-l văd prea bine)

Tu mă iubeşti, de acolo, de unde oi fi tu, până aici, unde nu mai sunt nici măcar eu; tu ne trăieşti viaţa, ne expui în vitrina imensă a zilelor, ne arăţi;

Mă ridic, în urma mea se tăvălesc vise, mă întorc, le scuip şi cele care au mai rămas mă duc să le vomit!

Mă trezesc din nou în holul de la intrare şi văd clanţa. Clanţa uriaşă, gata să mă înghită, pe mine cea-fără-de-inimă; şi se face mare, mare şi eu mă fac mică, mică, mai am puţin şi ajung să trec prin urechile acului, atât de mică mă fac
(aş fi putut să fiu foarte mare, atât de mare încât să mi se aducă cafeaua dimineaţă cu macaraua)
şi clanţa deschide o uşă mare, mare de tot iar de undeva, nu ştiu de unde, nu mai înţeleg nimic… de undeva se aude o voce ciudată:

Iubito, iar ai dat cafeaua în foc!


COLTUL DE TACERE

In neantul si abisul acesta stau inchisa in clipa mea de intuneric, cersind indurare unui impasabil Destin a carui dureroasa atingere imi chinuie trupul si mintea deopotriva….
Sunt straina mie, singura si ma ghemuiesc in Clipa de Tacere, in acest colt dintre doua lumi, cu doua lumini si cu doua umbre. Sunt captiva im propriu-mi trup, carne si sange inghegate pe oase lungi…
Undeva departe si totusi atat de apropate incat mi se rasfring detalii amenintatoare, oamenii ma sfideaza constant prin miscarile lor atat de perfecte, calculate si reci.
Stau si privesc propriile-mi trairi si vise cum se zbat, incorsetate de o pasare neagra ce-mi domina Coltul…
Detaliu si ansamblu – ce monstruasa diferenta intre linistea Clipei si miscarea perfect definite a planetei, linistea ochilor mei, freamatul si agitatia umana.
Ma smulg din valtoarea vascoasa a neputintei mele odioase, ma ridic sprijinidu-ma in oasele mele si urlu in fata Destinului:
Te sfidez! Te scuip si te provoc! Am sa te prind si am sa te ascund in Coltul meu de Tacere!
Dar El pleaca indiferent, razand galagios si infernal la neputincioasele mele amenintari, pierzandu-se in neantul si abisul de dincolo de Clipa de Tacere.
Iar eu raman aici, tanjind, torturandu-ma, zgariind-mi cu unghiile trairile pe pereti unei camere goale, azvarlindu-mi ghemotoc viata la gunoi, inventand noi scheme de evadare pana la epuizare…



RATACIREA DIN TINE


Ne-om rataci in tine, ca si-n altii,
intre petale tarzii si ceata diminetilor devreme.
Dar vin sa ceara Bun Ramas serpii peltici si filosofii tristi
La Univers se intregeste ferventul gand de Floare
Siraguri nesfarsite de alune... Sa le dam crezare
si din arhitecturi aride de manual de tehnica dentara
Sa ne alegem templul , sa fim fauritori
in asteptarile atator nopti meschine
sa intuim frumosul si coloritul
graficelor fecioare albastre
Rat sa facem calului sa-i dam sa mance
Ce naste vara din tarana oarba
Bastarzi de durere....
Te crezi doar lacrima?
Tu, esti mai mult....
Esti plansul tot al nostalgiei
Esti tristul “in zadar” rostit mereu....
Silabisesti fericirea abia nascuta
si te trezesti triumfator.
Dar cine-ti canta baladele de teama,
cand eu nu sunt si nici nu stii ca nu mai sunt,
Trubadurii inca se mai chinuie sa-si fixeze-n note drumul de argint
Si dintr-un nod marin abia ti-alegi o cana de cuvinte

O bei
O dai
O spargi
Oricum

Macelul abia acum incepe.
Corabii marginase si timide isi strang la piept cu putere ancorele ruginite
Nu vor sa plece, vor sa stea
Vor sa inceapa prin a fi tablouri in vitrine.
Dar visu-i vis, n-ai ce sa-i faci
Orricat l-ai cere altfel, nu ti se va da.
Putred in Pustiu ti-e sufletul imbatat de bolanzi fetusi incarcerati
ce-si zbiara voiosia si smulg cu gingiile sfarcurile batalioanelor.
Un fermier batran si zbarcit planteaza zi de zi in Gradina de Vis-a-Vis
Enzime spunegande.
Ah, e atat de feminin....
Ceerul abia mai poate sa muste copitele cailor bolnavi
Acestia plang, si plansul nu e de ajuns...
Un metis migdalat zboara cu aripi imprumutate
Un pelvis trandafiriu incepe sa putrezeasca in fantana casei mele
O umbra compostata are numai sase gauri din care curg puroaie rauri, rauri
Asta e o patanie din Universul vechi,
atat de efemer va fi tot ce am scris,
de-acum;

Se-ntampla vesnic sa ne nasca morti
Albastri nori si pruncii lor matahalosi....